De câteva ierni încoace arta face ce face și trece peste cele mai mari zăpezi, suportă cele mai puternice viscole, se apără spontan de piedicile iernii. Prin 2010, de Sfântul Ștefan, a treia zi de Crăciun, zeci de bucureșteni aveau planificată o călătorie prin mai multe ateliere de artiști plastici. A fost una dintre acele duminici în care Primăria și UAP se ținea de programul „Atelier deschis”. Dar în acea dumincă vremea se încăpățâna parcă să țină lumea în case: începuse să ningă și să bată vântul încă din zori. Pe la prânz deja mașinile circulau cu încetinitorul, abia vedeai prin parbrizele pe care ștergătoarele balansau pentru a împiedica fulgii să se depună. De mers pe jos cu greu se putea aduce vorba. Era duminică doar, nimeni nu se grăbea nicăieri. Atelierele au rămas deschise așa cum propmiseseră proprietarii lor. Primăria s-a ținut și ea de cuvânt și cu doi, trei ghizi i-a plimbat cu mai multe mibrobuze prin orațul viscolit pe bucureștenii amatori de vizite. Zeci de oameni au văzut atunci arta la ea acasa. Punctul terminus al acestui pelerinaj: Combinatul Fondului Plastic, pe calea ferată din spatele Casei Scânteii. Pe acolo nu deszăpezise nimeni, dar microbuzul a ajuns unde trebuie cu bine. Un singur atelier era atunci acolo deschis, cel al lui Mircea Roman. Încărcat cu sculpturi „istorice” deja ale artistului, cu lemne care așteptau să intre în procesul de fabricație, cu lucrări începute și abandonate pe momet. Acolo este și locuința artistului, într-o fostă hală unde cândva duduia o centrală termică uriașă…
A trecut vremea. Atelierul lui Mircea Roman s-a transformat radical. Sculpturile au fost mutate într-o magazie-galerie-muzeu unde pot fi admirate de oricine. Unele dintre piese au plecat și pe la colecționari, altele au apărut în loc. La codul roșu din această iarnă nu a mai fost niciun pelerinaj organizat de primărie. Dar atelierul lui Mircea a rămas deschis. Și în acele zile cu viscol, ger și multă zăpadă s-au cizelat două noi sculpturi, personaje feminie dintr-o serie fără sfârșit pe care o tot prelungește artistul în istoria sa personală și sentimentală. „Ramă barocă pentru sâni” și „Sofisticata” au stat câteva zile împreună pe același perete din atelier. Și mulți privitori/admiratori au avut.
O altă iarnă de cod portocaliu, cea de la inceputul lui 2012, a plimbat arta tocmai la Mogoțoaia. Ningea abundent de câteva zile în acel februarie. Pictorița Florentina Voichi avea însă programată o expoziție personală la Cuhnia. Ningea, ningea, și invitații la vernisaj veneau, veneau. Aveau ce vedea. Provocarea pictoriței era totală: repunea în discuție tehnici, viziuni, strategii plastice aduse la perfecțiune de meșterii Renașterii. Mircea Roman era și el prin preajmă, unul dintre personajele vii care au provocat și participat direct la construirea imaginilor din expoziție… Vernisajul a fost incredibil: zeci de oameni au igonrat codul portocaliu al meteorologilor de dragul artei. A fost revenirea pe simeze a Florentinei Voichi, a pictorei. Acum, pe cod roșu, o serie de desene pe tema maternității ne spune că provocarea continuă, departe de ger, aproape de viață…
Da, probabil că este un făcut ca până și vijeliile să se mai domolească pentru a face loc artei. Este o chestiune sofisticată dar care după ce trece devine ceva foarte natural.
Fotografii de Remus Andrei Ion