La câteva luni după ce „Ziarul de duminică” a trecut online, când eram în căutare de noi colaboratori pentru rubrici noi, Jana Balacciu Matei mi-a sugerat numele Elisabeta Lăsconi. N-o întâlnisem niciodată pe această distinsă doamnă, dar era ca și cum aș fi știut-o de ani buni. În „Adevărul literar și artistic” publicase, din 2001, aproape săptămânal, interviuri cu traducători, sub titlul „Cei fără nume pe copertă”, din dorința de a-i pune în valoare pe frații nevăzuți ai scriitorilor, și seria „Cărți pereche”, eseuri anticomparatiste, punând în relație două cărți, una din literatura noastră și corespondenta ei în altă literatură, vădind stranii asemănări, fără vreo influență directă (sub alt nume, evident, seria a continuat, din 2005, în „România literară”, apoi în „Viața Românească”). Din toate se vădea nu numai o imensă cultură și o iubire de cărți, dar și o enormă bucurie de a scrie. Cam asta căutam. Am primit numărul de telefon, mi-a răspuns de îndată și a fost de acord să scrie în ziarul pe care îl urmărise, spunea, de la primul număr.
Despre ce să scriu?
Despre ce doriți, doar să fie ceva ce n-ați mai făcut până acum.
Literatura scrisă de femei?
Literatura scrisă de femei să fie! „Ficțiune la feminin”.
I-a plăcut extraordinar ideea, altfel nu se explică fervoarea cu care s-a angajat în activitatea de colaborator permanent, explicându-le ea însăși cititorilor de ce a ales această temă a eseurilor sale:
„Trăim o perioadă neobișnuită când femeile încep să acapareze literatura. De peste un deceniu observăm că ajung majoritare pe listele lungi și scurte de selecție pentru marile premii literare din spațiul literar anglo-saxon și francez. Cât despre Nobel, premiul literar nu are în istoria lui un deceniu similar cu 2000-2009 cu trei laureate (Elfriede Jelinek, Doris Lessing, Herta Müller), după decenii întregi în care lipseau complet. Uneori, bântuind prin maldărul de traduceri ce ne aduc romanele deceniului prezent, mă întreb dacă nu ne îndreptăm spre un matriarhat literar… Fericit sau nefericit matriarhat? Așa că alte întrebări se năpustesc puzderie. Există scriitori și scriitoare, poeți și poetese? Distincția de gen mai are un rost? Ce însemna până de curând și ce semnifică ea astăzi? Valorizare? Ierarhizare? Ori pur și simplu o delimitare. Nuanțată și necesară.
Ficțiunea este de genul feminin. Și literatura. Și viața. Și atunci de ce să nu scriu despre cărți care au ca autori scriitoare, fie romane ori jurnale, fie biografii sau autobiografii, fie scrisori și memorii? Pretutindeni mărturia lor se deosebește de a bărbaților, de cele mai multe ori prin smerenie și umilință. Care au tot genul feminin…”
Rubrica a început să fie prezentă în „Ziarul de duminică” la sfârșitul lui aprilie 2010, după care, săptămână de săptămână, n-a încetat mai bine de cinci ani, indiferent ce se întâmpla în viața noastră politică, socială, culturală sau personală, cu o cadență de metronom. Înaintea perioadelor de vacanță, îi ceream cel puțin patru articole în avans; citea nopți la rând cărți peste cărți și se conforma. Înaintea unor perioade aglomerate din viața ziarului, repetam solicitarea; niciodată n-am fost refuzat. Surprinzător pentru un colaborator care, pe deasupra, nici măcar nu era plătit pentru munca lui! La fiecare început de săptămână, luni de obicei, apoi în diminețile de marți, primeam, foarte devreme, articolul, însoțit de fotografia obligatorie, după care, în numai câteva minute, sosea telefonul prin care mi se cerea să confirm primirea articolului. O asemenea răspundere pentru propria muncă, indiferent cum se numea ea, nu mai întâlnisem. Până într-o zi de la sfârșitul verii lui 2015, când telefonul de marți dimineața mi-a adus o veste tristă: n-am să mai pot scrie, mă internez.
Dar până la acest moment a fost un regal de literatură, sute de articole despre cărți noi sau mai vechi, literatură în majoritatea cazurilor, dar și memorii sau eseuri. De obicei scria despre cărți abia apărute, o invidiam că apucase deja să le citească, alteori se oprea asupra unor reeditări despre care nu apucase să scrie. Despre scriitoare de pe toate meleagurile lumii, inclusiv de la noi. Articole cu titluri fermecătoare, incitante, seducătoare, explicite, explicative, despre cheful nepotolit de scris, urmat de cheful nepotolit de citit. Într-un text de maximum două file reușea să spună esența, să convingă de ideile sale și ale scriitorului, să ne determine să iubim aproape în aceeași măsură ca domnia sa textul supus disecării. O artă.
A avut, în timpul celor peste patru ani, doar un moment de neliniște, când m-a întrebat: Citește cineva ce scriu? Merită să continui? Am asigurat-o nu numai că merită, i-am spus ceea ce credeam în adâncul sufletului, că textele „Ficțiunii la feminin”, ca niște mici bijuterii, se vor aduna într-o mare casetă care, la un moment dat, se va transforma într-o carte de referință despre literatura femeilor la acest început de mileniu și nu numai.
Mă voi bucura enorm când textele publicate sub titlul de rubrică „Ficțiune la feminin” se vor aduna într-o carte. Masivă. Și de referință.
Până atunci, rămas bun uimitoarei mele colaboratoare.