Oameni nu mulți – mai sunt încă scaune libere – diferiți, amestecați și zdruncinați la unison prin hârtoapele străzilor. Dacă e să caut un numitor comun, acesta e un aer de tristețe. Sau de resemnare. Sau de oboseală. Sau de lehamite. În fine…
Unii coboară fără chef în stații, în locul lor urcă alții, tot fără chef. O călătorie mohorâtă, într-o zi mohorâtă, într-un oraș mohorât, într-o țară mohorâtă. Când se deschide ușa, în stații, mă uit afară ca și cum mi-aș scoate privirea la aer. Când ușile se închid, privesc în jos, către nimic.
La o oprire, după ce se deschid ușile, văd un grup de 10-15 copii, însoțiți de trei femei. Urcă cu toții, pe ușa din mijloc, încet-încet, cu băgare de seamă, ținându-se unul de brațul celuilalt, pipăind cu piciorul scara autobuzului, bâjbâind cu mânuțele după barele de care să se țină. După ce urcă toți, ușile se închid, autobuzul pleacă, iar copiii încep o hărmălaie veselă, râd, glumesc, chicotesc, se amuză. Eu nu sunt ca ei. Niciunul dintre oamenii din autobuz nu este ca ei. Noi suntem triști – ei sunt veseli. Noi suntem adulți – ei sunt copii. Noi privim în pământ – ei, dacă ar avea vedere, ne-ar vedea pe noi, privind în pământ.
Larma cea veselă se mai aude o clipă, apoi se închid ușile și n-o mai aud, am coborât, autobuzul pleacă, pornesc și eu prin mocirla amestecată cu zăpadă murdară, conjug: eu văd, tu vezi, el vede, noi vedem, voi vedeți, ei…