O cultura captiva si deznationalizata

Literatura epocii a fost strict dirijata (si cenzurata) conform principiilor realismului socialist. Productia literara a fost, in genere, una submediocra, ilustrata de poeme epice kilometrice si romane schematice. Estetica precara a realismului socialist considera lirismul o expresie a individualismului mic-burghez, iar erotica o forma de evaziune, de evitare a problematicii sociale obligatorii. Totusi, cativa scriitori au reusit sa publice opere ce s-au sustras – ori au facut minime concesii – presiunilor ideologice ale momentului.
A fost, in genere, o epoca a compromisurilor intelectuale, inevitabile altfel decat cu pretul libertatii ori al tacerii. In acest rastimp, un istoric ca Gh. Bratianu sau un filosof ca Mircea Vulcanescu mureau in inchisoare, in urma tratamentului inuman la care fusesera supusi. Un alt filosof, Constantin Noica, isi impartea acesti ani intre domiciliu obligatoriu si inchisoare. Vasile Voiculescu, un important poet religios, se afla in exil, ca si Lucian Blaga, marele nostru poet si filosof modern. In ansamblul ei, cultura romana din anii ’50 ni se infatiseaza ca o cultura captiva, iar reprezentantii ei ca niste ostatici (in sensul ca ramaneau in viata publica numai cu conditia aservirii fata de regim).
A fost epoca separarii radicale de Europa si de traditiile democratiei si ale civilizatiei moderne, conform intereselor izolationiste ale politicii de lagar dictate de la Moscova. In virtutea acestei politici, orice alta referire decat critica la Occident – Occident care incepea la Viena – era interpretata ca o proba de cosmopolitism, ca o ploconire in fata imperialismului.
A fost in acelasi timp epoca despartirii de traditia nationala majora, conform tezei leniniste a “celor doua culturi”. Scriitorii trecutului erau prezenti in manualele scolare in functie de originea lor sociala si de simpatiile politice declarate. Insusi Eminescu, poetul national, era aspru cenzurat si rastalmacit. Din textele clasicilor se eliminau pasaje, capitole, titluri intregi, daca nu erau compatibile cu o ideologie comunista definita extrem de ingust si de dogmatic.
In toate tarile din lagarul socialist, campania de ideologizare fortata a avut printre obiectivele sale si deznationalizarea. Internationalismul cominternist n-avea nevoie de astfel de asperitati specifiste in tarile satelite ale URSS. In Romania insa, campania de deznationalizare a fost mai acerba ca oriunde, nu numai datorita insulei de latinitate pe care o reprezenta in oceanul slav, dar si animozitatii pe care politica traditional expansionista a Rusiei a provocat-o mai tuturor marilor nostri creatori si oameni politici. Mai exista si alte cauze ale programului de deznationalizare aplicat in Romania cu atata agresiva tenacitate. Nu numai ca regimul antonescian – care a condus tara la razboi impotriva Uniunii Sovietice si a impins armata romana, alaturi de cea germana, pana la Stalingrad – a fost unul de orientare fascista, dar in peisajul politic si cultural autohton din anii ’30 si ’40 fortele de stanga erau slab reprezentate. Exista, desigur, grupul din jurul revistei Viata Romaneasca, ale carei optiuni democratice nu atingeau insa radicalismul  socialist, pastrand inca pecetea poporanista pusa deConstantin Stere; stim, de altfel, cum s-au raportat bolsevicii la mostenirea narodnicista, la traditia social-democrata. Cat despre simpatizantii comunisti, acestia erau foarte putin numerosi in conditiile in care PCR a fost declarat ilegal inca din 1924 (la trei ani de la infiintare), iar la 23 august 1944 numara doar cateva sute de membri, printre care romanii nu erau majoritari.
Situatia era diferita in alte tari satelite, precum Cehia, Polonia sau Ungaria, unde socialismul avea o traditie puternica si reprezentanti de marca printre intelectuali. E de presupus ca insasi prezenta acestora din urma a impiedicat excesele stangiste si abuzurile impotriva memoriei nationale care au avut loc in Romania. Singura personalitate care s-ar fi putut opune aici tavalugului distrugator de traditii si de valori culturale ar fi fost Lucretiu Patrascanu. El a fost insa repede inlaturat de la conducerea Partidului, condamnat intr-un proces tipic stalinist si apoi ucis cu bestialitate, la ordinul lui Gheorghiu-Dej. Inculti sau indiferenti fata de mostenirea culturala si artistica nationala, noii conducatori ai Romaniei, lipsiti de trecut, lipsiti de legitimitate, se pliau la ordinele comisarilor sovietici sau veneau chiar in intampinarea acestora. Istoria nationala mai veche sau mai recenta a fost deformata, numele Basarabiei a devenit tabAa€” impreuna cu toata problematica aferenta; limba romana insasi a fost integrata de unii lingvisti stalinisti autohtoni in familia limbilor slave, fiind nevoie de interventia unui savant rus (Sismariov) care a reacreditat ideea caracterului sau romanic.
Cu atat mai mult, orice discutie referitoare la traditie sau la specificul national era suspectata si chiar acuzata de nationalism. Titlurile a doua editoriale din Scanteia acelor ani indica in sine un program cat se poate de ferm: “Dezradacinarea nationalismului – sarcina de seama a luptei de clasa” si “Dragostea fata de URSS, conditie de baza a patriotismului”. Ideea nationala a fost in toata aceasta perioada o idee subversiva.