Opinia publica mondiala e la curent cu dificultatile aparute, mai nou, in relatia dintre europeni si americani. Evaluarile difera. Auzim tonuri optimiste – “Greul a trecut” -, dar si preludii sumbre, de genul “Nu va mai fi niciodata ce-a fost”. Iar starea de criza este tratata fie ca simptom al unui diagnostic ireversibil, fie ca terapie de convalescenta.
Din pacate, spectatorii acestei psihodrame geopolitice urmaresc indeobste o singura sursa de informatii: noi stim mai ales ce sustin europenii, asa cum americanii se concentreaza cu precadere asupra pozitiilor exprimate peste Ocean. Iata de ce am fost foarte placut surprins atunci cand am citit declaratia intitulata Renewing the Transatlantic Partnership, pe care o voi comenta mai jos, in rezumat.
Declaratia in discutie a fost adoptata la 14 mai 2003, in cadrul Centrului de Studii Strategice si Internationale din Washington, DC (www.csis.org/europe). Documentul are deopotriva meritul cuprinsului clar si prestigiul unor semnatari nemijlocit implicati in modelarea relatiilor euro-americane din ultimele decenii. E suficient sa-i citez, alfabetic si selectiv, pe Madeleine Albright, Z. Brzezinski, Warren Christopher, Lawrence S. Eagleburger sau James R. Schlesinger pentru a masura greutatea acestei viziuni. E o declaratie de iubire lucida, fara pic de aroganta si plina de un admirabil bun simt strategic.
Autorii incep prin a ne reaminti faptul ca, desi propunerile liderilor americani pentru reconstructia Europei dupa WW II au putut parea atunci naive sau chiar periculoase (o Germanie refacuta si inarmata, o Europa unita etc.) – ele s-au dovedit a fi, pana la urma, profetii implinite. Asta nu inseamna ca americanii sunt mereu infailibili, ci doar ca ei au avut suficienta clarviziune pentru a prevesti cursul efectiv al istoriei occidentale. Dupa sfarsitul razboiului rece si chiar dupa 11 Septembrie, SUA si-au mentinut obiectivul central de a vedea articulandu-se “o Europa intreaga si libera, mai unita, mai ampla si mai puternica”, dar si o comunitate de valori si interese capabila sa se mobilizeze in fata unor provocari comune. Iata insa ca “prea mult din ceea ce se realizeaza in contextul Uniunii Europene este perceput de catre anumiti europeni drept o noua capacitate a Europei de a sfida Statele Unite”. Pentru a inhiba evolutia acestei logici perverse, autorii declaratiei propun invitarea unor reprezentanti americani de nivel adecvat ca observatori ai lucrarilor din cadrul Conventiei Europene si ai apropiatei Conferinte Interguvernamentale. O asemenea practica, sugerata recent si de presedintia elena a UE, ar putea genera (in urmatorii ani) un mecanism institutional care sa permita consultarea directa si permanenta intre SUA si diferitele entitati comunitare.
Se intelege ca NATO ramane pilonul de baza – “the central pillar” – al parteneriatului euro-american. In Balcani si, recent, in Afganistan, Alianta si-a demonstrat forta de reactie rapida dincolo de aria sa traditionala de actiune. Principala dificultate in adoptarea noului concept strategic, dupa 11 Septembrie, vizeaza insa progresivul decalaj dintre capacitatile militare ale europenilor in comparatie cu SUA. O atare desincronizare afecteaza cooperarea sau interoperabilitatea armatelor respective, dar poate avea, dupa cum s-a vazut de curand, si urmari nefaste pentru unitatea politica a organizatiei. Toti liderii europeni constienti de gravitatea unui asemenea risc au datoria de a gasi solutia pentru a injecta mai multi bani (“added money”) in bugetul lor de aparare. NATO si UE – scriu autorii declaratiei – nu sunt institutii cu servicii complete: “Nici una nu e suficienta, intrucat ambele sunt necesare, pentru a castiga un razboi, a incheia un razboi si a se confrunta cu situatia de dupa”. Din acest ultim punct de vedere (gestiunea post-conflict), UE poate furniza instrumente de stabilitate in completarea instrumentelor de securitate specifice NATO.
Multe alte puncte vulnerabile (inclusiv conflictul arabo-israelian) sunt abordate in textul pe care sper sa-l cititi, integral, la adresa web indicata la inceput. Important mi se pare sa reactionam, la nivelul comunitatii analistilor politici romani, printr-o dezbatere publica de substanta, capabila sa demonstreze responsabilitatea liderilor de opinie dintr-un stat ca al nostru, care vrea sa-si asigure – dupa ani de ezitari si de eforturi deopotriva considerabile – dubla apartenenta la NATO si UE. In concluzie, autorii declaratiei admit ca, nefiind “omnipotente”, SUA si UE isi vor putea garanta “securitatea fizica si economica” numai daca vor ramane impreuna. Sa speram ca si impreuna cu Romania.