Cum Dumnezeu am supraviețuit copilăriei și adolescenței noastre!? Cum de n-am murit toți înainte de a deveni maturi?
Leagănele și pătuțurile noastre erau pictate în culori aprinse și mai toată vopseaua era pe bază de plumb. Pe nicio jucărie nu scria cărei vârste îi e dedicată, nici că are piese care pot fi înghițite. Niciun aparat electric nu venea însoțit de precizarea că nu e bine să-l bagi în apă…
Leagănele din parcuri erau din tablă, deseori ruginită și contorsionată pe la colțuri și îmbinări, iar locurile de joacă erau, toate, fierătanii reci și contondente.
Mâncarea n-avea e-uri, e drept, dar, după 1980 cel puțin, era din resturi, subproduse și înlocuitori. Am mâncat parizer din plastic, gheare de pui, am băut ovăz pe post de cafea.
Circulam cu mașini care nu aveau centuri de siguranță, nici airbag-uri, nici ABS. Călătoria în remorca unui camion era un adevărat premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am și căzut, din mers), ba uneori și pe a trenurilor.
Nu existau capace de siguranță la cutiile de medicamente și la prize, nici opritori, amortizoare sau protecții la dulapuri sau uși.
Nu purta nimeni cască pe bicicletă. Nu existau cotiere și genunchiere pentru cei care aveau patine cu rotile.
În excursii, în tabere, la țară, la joacă, la „muncă patriotică” mâncam în condiții de igienă îngrozitoare. Nu-mi amintesc de vreun prieten care să se fi îmbolnăvit din cauza asta.
Se construiau în draci cărucioare din fier vechi, cu „roți” din rulmenți, și copiii își dădeau drumul pe străzile înclinate, fără altă frână decât călcâiele. Jucam fotbal sau volei pe străzi, strigând „Mașina!” din două în două minute. Puținele pante din București care puteau fi folosite ca derdelușuri se terminau pe carosabil.
Ieșeam la joacă având singura condiție să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul. N-o respectam întotdeauna, mai ales după ce am devenit adolescenți și am început să batem străzile până târziu. Nu existau telefoane mobile, așa că nimeni nu putea ști unde suntem, ore de-a rândul. Când plecam din localitate (la țară, la mare), părinții nu știau nimic despre noi cu zilele. Foarte mulți circulau cu trenul, singuri, de pe la 8-9 ani.
Ne răneam, ne rupeam mâinile și picioarele (eu am avut 5 fracturi), ne spărgeam capul sau măcar un dinte (eu), dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră. Habar n-avea nimeni când și cât eram noi cocoțați prin duzi și alți pomi, săream garduri, ne suiam pe suprafața clădirilor vechi.
Mâncam dulciuri la greu („Dați copiilor dulciuri!”, glăsuia o reclamă deasupra blocului „Unic”) și beam sucuri cu zahăr, dar nu ne-ngrășam, pentru că tot timpul eram afară, la joacă.
Mâncam și beam unii după alții, sănătoși sau bolnavi. N-a murit nimeni.
Cine avea bicicletă, era toată ziua călare pe ea, printre mașini. N-a murit nimeni.
Când voiai să vorbești cu un prieten, te duceai la el, punct. Fără niciun mesaj anterior.
Pe stradă, aveam tot felul de jocuri (Țările, V-ați ascunselea, 1-2-3 la perete) și rareori se supăra cineva dacă pierdea.
Habar n-aveam cât câștigă părinții prietenilor, nu tuturor le știam profesia și aproape niciunuia funcția. Dacă un prieten avea o stare materială mai bună, asta nu se vedea nicicum „pe el”. De altfel, nu aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice (nu, nici fetele!). Blugi, ie – cine avea, că erau la modă, ca și traista ciobănească pe umăr. Dacă nu, orice.
Nu toți eram elevi strălucitori și, când unul rămânea repetent, pur și simplu repeta anul. Nimeni nu cădea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenție, nici hiperactivitate. Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la Școala de corecție. S-a întors de acolo, a urmat liceul la seral, o școală populară de arte, fără ajutorul nimănui, a ajuns un om normal.
Aveam libertate, eșecuri, bucurii, responsabilități și știam să ne descurcăm cu toate. De pe la 12 ani, eu făceam cam toate cumpărăturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curățenie.
Am fumat prima țigară la 12 ani, iar la 14 beam vodcă și fumam la fiecare ceai (cel puțin 2 pe săptămână în vacanță, cam unul pe lună în timpul școlii). N-am devenit niciodată fumător, nici băutor.
Am avut un prieten care susținea că face sex la 14 ani. Restul am început la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Am avut mai toți deziluzii în iubire, dar fără mari frustrări, căderi psihice, traume, psiholog.
Nimeni nu lua meditații la nimic, în afară de limbi străine (unii), până în ajunul facultății – și numai pentru unele (Medicină, Arhitectură, Conservator, IATC). La școală ne duceam relaxați, chiar cu plăcere, învățam cât învățam, unii mai bine, alții mai modest, dar nimeni nu era obsedat de concurență, clasamente, comparații – nici măcar părinții (cu puține excepții). Când am dat eu la facultate, în seara de dinaintea scrisului la Algebră-Analiză am citit „Delirul” (împrumutat doar pentru câteva zile; după mine, noaptea, l-a citit tata), iar la ora la care eu dădeam proba orală, ai mei erau la o nuntă.
De-aceea mă-ntreb: cum de am supravețuit!? Și țineți cont că n-am pomenit nimic de sistemul social-politic!
(după o idee primită pe mail)