Maior Gheorghe Caracaș
Din zbuciumul captivității
Din 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918
Editura Corint
Ediția a III-a revizuită. Colecția Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga. Prefață de Ion Bulei.
Colecția Corint Istorie cu blazon comemorează centenarul Primului Război Mondial cu o nouă lucrare dedicată adulților pasionați de povestea unei lumi care a strălucit prin spiritul de sacrificiu și simțul datoriei. Maiorul Gheorghe Caracaș a fost ofițer al Armatei Române în timpul primului război mondial, când a fost luat prizonier de germani. În urma experienței prizonieratului, a scris această carte, publicată în 1920 și premiată de Academia Română.
„Prizonierii săpau tranșee pe linia frontului sau amenajau drumuri și căi ferate – scrie istoricul Ion Bulei în prefață. Foamea îi aducea în culmea disperării. Unii mâncau scoarță de brad și mureau, alții înnebuneau. O mică parte au evadat (cei care au ajuns în liniile franceze au și fost decorați pentru curajul de a fugi din captivitate). Mulți și-au găsit sfârșitul în cimitirele prizonierilor de război: Dieuze, Soultzmatt, Haguenau (Franța); Zwickau, Worms, Haltingen (Germania); Lambinowice, Tuchola, Czersk (Polonia); Ostffyasszonyfa (Ungaria); Sofia (Bulgaria) etc. De oasele și de sufletele lor se îngrijesc azi legile de război, în baza protocoalelor adiționale ale Convențiilor de la Geneva și a acordurilor interguvernamentale semnate de statul român. Celorlalți, ca de altfel tuturor, le stă la căpătâi amintirea noastră.
În cartea maiorului G. Caracaș nu moare nimeni. Se mănâncă prost, chiar foarte prost, se tremură prin barăci, pe drumuri, prin gări, dar nu dăm peste grămezi de morți, nici peste suferințe atroce. Germanii, dincolo de faptul că sunt dușmani, sunt și ei oameni. Au un comportament uman pentru că sunt la un nivel superior de civilizație, pentru că nu sunt bulgarii lui G. Topârceanu (vezi cartea acestuia, Memorii de război), acei bulgari fără inimă și fără milă, dar cu multă, multă ură? Greu de spus. În orice caz, sinceritatea maiorului nu poate fi pusă la îndoială. El descrie o experiență proprie. O experiență de prizonierat care n-a exclus violența, dar nici n-a practicat-o frecvent. Ceea ce a scris maiorul Caracaș e prizonierat. Cum este și ceea ce au scris atâția alții. În cazul maiorului nostru, experiența e o călătorie care pleacă din Clăbucetul Taurului de la Predeal, unde e prins, și continuă cu Brașov, Valea Jiului, Sibiu, Oppeln în Austria, Stralsund, într-un port din Marea Baltică. De aici, în lagărul de la Dänholm, apoi în cel de la Schwarmstedt, la Celle, la Hanovra, la Charlottenburg, la Berlin, Leipzig, Erfurt, Marienburg, în fortul de la Zorndorf, în lagărul de la Beeskow, cel de la Gorgast. Maiorul Caracaș a avut norocul de a se fi lovit de latura mai puțin violentă a vieții în timp de război. În schimb, ne prezintă numeroase alte aspecte ale vieții din lagăre, ale felului de a se manifesta al prizonierilor francezi, mai ales francezi, ruși, englezi. Mai cu seamă sentimentul de solidaritate dintre ei, cei de aceeași condiție, este bine pus în evidență. Dar și latura umană a celor cu care povestitorul se găsește de aceeași parte sau de cealaltă: vânzători, chelneri, soldați simpli sau ofițeri. Era război, dar viața mergea înainte. Și, oricum, e vie senzația că suferința nu poate fi ocolită, că ea îi este dată omului într-o măsură mai mare sau mai mică, totul ținând de destinul fiecăruia. Într-o scriere de acest gen îți dai seama de amănuntul vieții: un bocanc rupt, o bonetă, mucegaiul de pe pâine, valoarea unui clește… O parte importantă din cartea lui Caracaș descrie fuga din lagăr, pregătirea ei, desfășurarea ei, mereu luarea în calcul a eșecului. Într-o vreme de excepție, cum este aceea de război, gradul de subiectivism e mare. În general, memoriile presupun un subiectivism asumat. Dar acela din vreme de război e cu atât mai puternic, cu cât eul tău e mereu așezat la marginea existenței. Eroul povestirii se găsește încarcerat într-o structură militară din care nu reușește să iasă, de care rămâne legat, fie că e a sa proprie, fie că e a dușmanilor săi. Libertatea e o iluzie, ca în gluma în care eroul nu mai e legat de roata împreună cu care se învârtise până atunci, dar el tot se învârtește și îi înjură pe cei care îl țin legat în cercul din care el nu mai poate ieși. Doar că cercul nu mai există.
Cartea lui Caracaș n-are mari virtuți literare. Eroii nu stau pe gânduri, nu se lasă purtați de zbuciumări sufletești. Ei acționează.”