Radu Cosașu (Oscar Rohrlich) – Viața ficțiunii după o revoluție. Editura Polirom
De la început trebuie să spunem că această carte, îndelung așteptată, e o surpriză, o lectură nu doar plăcută, ci și esențială și care, mai mult ca sigur, va stârni controverse: se va scrie împotriva ei, poate chiar va fi combătută, pentru că autorul ei nu renunță la iluzia sa din vremuri apuse, adică la crezul în comunism. Cartea va fi citită, probabil, de unii, cu lupa, în căutarea aluziilor la cutare personaj sau să afle cine se ascunde sub cutare inițiale sau când, unde și cu ce protagoniști se va fi petrecut cutare fapt menționat de autor, alții se vor recunoaște cu nemulțumire în portrete puțin favorabile, așa cum își vor freca mâinile bucuroși că adversarul lor de idei a fost zugrăvit mult mai rău sau în orice caz n-a fost zugrăvit mai bine. „Dumneavoastră nu cunoașteți intelectualul român!” exclamă de câteva ori (aproape obsesiv) Radu Cosașu.
Pe Radu Cosașu mai mult ca sigur nu e nevoie să-l mai prezentăm. A ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, este unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, între 1973-1989 și-a publicat opera esențială, un ciclu de nuvele (în șase volume) intitulat „Supraviețuiri”, inspirat din experiența sa politică și literară, pus sub semnul unei consecvente autocritici și al autoironiei. După 1989, aceste „Supraviețuiri” au fost republicate în două ediții, fără modificări oportuniste, dar rearanjate într-o ordine cronologică, permițând o nouă lectură. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Național pentru Literatură. Reiese, așadar, că, cu foarte puține excepții, Radu Cosașu n-a mai publicat o carte majoră după 1990. O carte pe care mulți o așteptau și despre care cei apropiați știau că „se coace”. În sfârșit apărut și este această „Viață a ficțiunii…”
Cartea este structurată în două părți. Prima cuprinde texte pe care Radu Cosașu le-a publicat, în mare parte, în revista „Dilema veche” – scrisorile adresate fiului inexistent, care locuiește în Groenlanda, apoi în Islanda. Fiul inexistent îi scrie, la rândul său, tatălui inexistent. Apoi apare mama inexistentă a fiului inexistent care îi scrie lui Radu Cosașu. Sunt multe scrisori între inexistenți (prieteni, iubite, ingineri și colonei pensionari, revoluționari de profesie etc.) și autor. Toate aceste personaje care scriu sau cărora li se scrie deși sunt, în proporție covârșitoare, imaginate de Radu Cosașu, prind viață, sunt foarte bine conturate și memorabile – cam în felul în care era celebra Sanseverina din „Supraviețuiri”. O carte în care cel dintâi fapt care frapează este iubirea imensă pentru acest fiu inexistent, pe care îl numește în fel și chip, scrisorile deschizându-se aproape mereu altfel: Dragul meu, Dragule, Dragul meu inestimabil, Băiete, Fiule, Măi băiatule, Domnule, De mult îndrăgitule domn, fiu și prieten, Mai mult decât fiule, prietene. În al doilea rând frapează pendularea permanentă a autorului între autocritică și disculpare, acuze fățișe și resemnare. Un exemplu din această primă parte:
„Dacă îți scriu azi și îmi încalc hotărârea se întâmplă dintr‑un motiv neașteptat. Am primit de curând pe Internet, de la o fostă prietenă din România, un teanc de xeroxuri scanate după articole de‑ale dumitale apărute în urmă cu 50‑60 de ani în Scânteia tineretului. Ea lucrează azi într‑un colectiv de documentariști al unei edituri care pregătește o antologie a presei comuniste dintre anii 1949‑1989, «o antologie a rușinii», așa se va intitula; nu mi‑a explicat de ce mi le‑a trimis, probabil ca să mă pună la curent cu trecutul tatălui meu, cu articole socotite de ea «îngrozitoare». Cât timp am fost împreună la București, prin anii ’80, pe la 18 ani, îmi spunea tot timpul că‑i place cum scrii, mai ales în revista Cinema, acum nu știu din ce i‑a venit – am înțeles, tot de pe Internet, că azi, în România, e o mare plăcere să fie demascați expirații (am întâlnit și termenul «dinozauri»). Din păcate, articolele acelea, vreo 20, sunt într‑adevăr îngrozitoare. Nu doar pentru entuziasmul care le stă la bază. Tot ce scriai despre primele colhozuri românești, despre armata populară, despre eroii clasei muncitoare era o lozincăreală incredibilă. Nu le‑am putut citi pe toate de la un capăt la altul. Nu mă interesează că aveai o încredere oarbă în comunism. Te privește. Dar cum de scriai cu atâta lipsă de talent, în ce stil îți susțineai convingerile – asta m‑a uluit. Știi bine că mi‑au plăcut articolele despre Stan și Bran sau cartea aceea despre blocul de gheață, parcă predestinată mie. Dar cum a fost posibil să scrii atât de prost în tinerețe? Mă gândesc că nu scriai din oportunism, îți dau acest credit, dar nu înțeleg cum de idealurile dumitale au produs asemenea articole de necitit. Nu te enerva: erai devotat, dar scriai mizerabil. Erai sincer și totul suna fals. Să nu‑ți fi dat seama…? Nimeni să nu‑ți fi spus nimic? Dar pe ce lume trăiați? Nu pot să‑ți ascund că am parcurs teancul de xeroxuri cu gândul la dimineața aceea când m‑ai luat de mână și ne‑am dus la Cinematecă să vedem un documentar despre Nanuk, eschimosul care vâna foci, ca să aibă din ce trăi familia și câinii lui. Aveam 10 ani și, după ce ți‑am citit cronica din Cinema, m‑ai făcut să‑l iubesc pe Nanuk ca pe Stan și Bran. Acum sunt aici, pe locurile unde vâna Nanuk, și doar din cauza asta articolele din Scânteia tineretului nici nu mă copleșesc de rușine, nici nu mă înduioșează. Îmi sunt indiferente. Te întreb deci: ce să fac cu ele? Nu‑mi vine să le arunc, dar nici să le păstrez.”
În al treilea rând, scrisorile vorbesc nu numai despre începuturile literare ale scriitorului, despre filme, literatură, politică, încălzirea globală și multe altele, dar mai ales în toate pare că se reconstruiește, în mic, România tranziției, obosite și obositoare.
Partea a doua a cărții e surprinzătoare din foarte multe puncte de vedere. Se cheamă „Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii”. Oscar Rohrlich e numele real al lui Radu Cosașu, e prima oară când apare pe coperta unei cărți – iar Radu Cosașu însuși este primul scriitor român care semnează pe aceeași copertă cu ambele nume, cel real și pseudonimul cu care s-a impus. Trebuie să ai vână să o poți face! Și partea a doua (în fond tot un roman) e formată dintr-un șir de scrisori în care fostul cenzor comunist se străduie să-l convingă pe Oscar Rohrlich să renunțe la pseudonim, să revină la numele lui adevărat și să-l omoare pe Radu Cosașu. Fostul cenzor – cu un nume cu rezonanțe slave: Artur Reznicek – e un om foarte citit, cu mintea ascuțită, concluzia iute și verbul acid chiar și acum, la vârsta pensionării, fidel până la cea mai mică fibră vremurilor de odinioară („nu sunt dispus să mă revizuiesc”). (Merită o dezvoltare separată, ea însăși un articol, discuțiile despre stalinism, comunism, socialism, decomunizare, exagerări, comuniștii renegați în anticomuniști, tragedia secolului XX – „nimic nu este mai greu decât să nu exagerezi, ferindu-te să nu cazi în derizoriu”) Cenzorul este stârnit în avalanșa sa de scrisori de un articol („Rugă”) publicat în „Dilema veche” în ianuarie 2001și semnat „Oscar Rohrlich, cel care de patruzeci de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosașu din București și nu izbutește”. Așa cum Radu Cosașu are, în prima parte, un fiu (inexistent), cenzorul are o fiică, iar aceasta a trecut, după „o revoluție” cu totul de partea capitalismului, fapt care lui Reznicek îi e imposibil să înțeleagă. Îi explică lui Cosașu de ce l-a interzis în anii 50, de ce i-a permis apoi să publice, de ce l-au cuprins apoi regretele că o făcuse. Personajul e extraordinar, convingător și terifiant, un demon – și chiar și cititorul care n-a trăit vremurile cenzurii își poate imagina cum distrugea destine; în mod sigur are corespondent în lumea reală – e suficient să privim câte s-au petrecut și încă se mai petrec în lumea tranziției și posttranziției. Frapează și aici pendularea permanentă a autorului între autocritică și disculpare, acuze fățișe și resemnare.
Într-una dintre ultimele scrisori, fostul cenzor șef îi scrie: „Ne apropie repulsia față de tot ce e morbid. Cu ea nu se poate scrie literatură serioasă. Caraion, cu inteligența lui feroce, avea dreptate: «Cosașu va scrie o carte bună doar când nu se va mai gândi să placă tuturor. » Vei primi scrisorile mele când vei împlini această condiție-Caraion; mă gândesc că ele te vor ajuta să semnezi prima dumitale carte bună.”
Să fie „Viața ficțiunii după o revoluție” această Carte? Motto-ul este smuls dintr-un autor pe care Radu Cosașu a spus nu o dată că îl prețuiește la maximum, Isaac Babel: „O adevărată ficțiune nu seamănă cu viața reală. Viața – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficțiune adevărată.”
„Viața ficțiunii după o revoluție” este o asemenea ficțiune. O ficțiune autobiografică.