Prima parte a interviului nostru cu Mircea Iorgulescu, in care distinsul critic literar dezvolta ideea din titlu, se incheia cu o concluzie severa: “Istoria reala a tarilor si societatilor din ‘Vest’ e aproape cu desavarsire ignorata in ‘Est’ si viceversa”. Ce anume indreptateste afirmatia interlocutorului nostru aflati in continuare.
– Sa nu comparam totusi nivelul de trai al Occidentului, inainte de 1989, cu cel al Europei de Est si, in special, cu cel al romanilor!
– Pentru cati romani saracia si lipsurile din tara lor din anii 1945-1955 nu se datoreaza exclusiv comunismului?! Pentru cati sunt ele macar in parte de pus si in seama razboiului, un razboi despre care mult prea rar se mentioneaza ca a fost unul pierdut si la sfarsitul caruia Romania, fosta aliata a Germaniei naziste, a avut statut de tara invinsa si ocupata?! Ce, cat, cum i-au interesat pe “estici” ca Spania si Portugalia au facut tranzitia de la dictaturi (necomuniste, dar dictaturi, totusi!) la democratie abia dupa jumatatea anilor ’70 ai secolului trecut? Dramele, tragediile, convulsiile economice, traumatismele politice si sociale de mare anvergura n-au fost deloc absente in partea de apus a continentului si n-au fost deloc “zestrea” exclusiva a partii de rasarit. Este rusinos si este nerusinat sa tot pretinzi ca ai stat in calea nenorocirilor, ramanand insa perfect opac, ramanand total indiferent la nefericirile altora. Alta constatare simpla. Pentru tarile din fosta “Europa de Est”, al doilea razboi mondial a fost ultimul razboi pe care l-au cunoscut, in vreme ce destule tari din vestul continentului – Franta, Portugalia, Marea Britanie, de pilda – au fost angajate ani de-a randul in conflicte militare traumatizante pentru societatile din acele tari. Razboiul francez din Indochina, razboiul Suezului, razboiul franco-algerian, razboaiele din fostele colonii africane ale Portugaliei… Ori: s-au tradus si in romaneste mai multe romane ale britanicului Jonathan Coe, romane sociale sau cu substrat social din care nu lipseste umbra atentatelor IRA, s-au tradus romane ale portughezului Antonio Lobo Antunes, care a fost de altfel si invitat la Neptun acum cativa ani, romane obsedate de amintirea dictaturii salazariste, lectura lor chiar deschide larg fereastra catre alte parti ale Europei. Fiindca o literatura europeana a existat inca inainte de marea fractura de dupa al doilea razboi mondial. A existat, apoi, si dincolo, si mai presus de aceasta separare, si impotriva ei. Politic, Europa era divizata, literar era insa una singura.
– Aceasta fractura politica a dus si la una literara?
– Literatura europeana ca unitate a existat de altfel cu multe secole inainte de a se fi inceput constructia acestei organizatii economico-politice care este actuala Uniune Europeana si care s-a nascut din ruinele celui de-al doilea razboi mondial. Ceea ce se uita, ceea ce pare sa se fi uitat: ca spiritul european a renascut si s-a intrupat in aceasta institutie fara precedent si unica in lume care este Uniunea Europeana pentru a se face imposibil razboiul pe continent. O revolutie in istoria omenirii, reamintea recent un istoric de profesie intr-o revista franceza: “Pentru prima data in istorie, dupa cuvintele lui Jean Monnet, aveau sa fie uniti oamenii, nu coalizate statele”. Iar cine este acest istoric e iarasi interesant – este Elie Barnavi, israelian, fost ambasador al tarii sale la Paris, originar din Romania, de unde a plecat in adolescenta… Or, literatura, tocmai ea, biata literatura, careia uneori chiar literati de faima ii canta prohodul, afirmand fara sa le tremure vocile ca este o marfa ca oricare alta si fara sa li se sperie gandul de enormitatile pe care le debiteaza, a fost si este una dintre fortele vii ale unitatii continentului.
– Ati afirmat la Neptun ca nu a existat o literatura a Estului comunist.
– Daca exista o “literatura a Estului”? Da, fireste, in sensul in care exista si una scandinava, si una a Sudului, din Catalonia, Provence, Calabria si Sicilia pana in Grecia si Turcia sau, in Romania, una a ardelenilor, una a muntenilor s.a.m.d. In inteles tipologic, eventual, nu in sens valoric. Iar complexe balcanice nu am avut niciodata. Dimpotriva, am avut candva intentia sa scriu un ?elogiu al spiritului balcanic?, trebuia sa fie un eseu polemic. Nu l-am scris. Nu pentru ca m-au impiedicat imprejurarile desigur vitrege etc., mai degraba fiindca nu am fost in stare sa trec de la intentie la fapt. Asta nu inseamna ca n-ar trebui scris ori ca nu se va scrie candva. Semne sunt. La Neptun am vorbit despre o carte extraordinara a unui polonez, Andrzej Stasiuk, tocmai aparuse traducerea in franceza, se numeste Sur la route de Babadag. Si am aflat ca s-ar pregati si o editie romaneasca – sunt foarte curios ce ecou va avea. E o carte despre partea de rasarit a continentului.
– O lume de trancaneala fara sfarsit, de autoritarism si de abuz, de prostie si coruptie, aceasta este caracterizarea pe care ati facut-o societatii romanesti in exceptionalul eseu despre lumea lui Caragiale. Nu ne-am schimbat deloc de la Caragiale incoace?
– As spune mai degraba ca nu s-a schimbat Caragiale… desi depinde cum ne rasfrangem in miscatoarea lui oglinda. Cand lumea lui Caragiale va fi perceputa ca una pur fictiva si nu ca un “reper” esential pentru intelegerea lumii romanesti, cand va fi doar literatura, atunci, da, se va putea vorbi de o schimbare adanca a vietii si societatii romanesti.
– Cu ce ati incepe daca ar fi sa aveti puterea de a schimba/trata societatea romaneasca?
– Netraind in Romania, mi se pare necuvenit sa scriu ori sa vorbesc despre o lume, in fond, necunoscuta. Tocmai pentru ca sunt roman. Romania in care am trait eu nu mai exista, slava Domnului, s-a dislocat in decembrie ’89, cea de astazi e alta. Vor fi totusi in curand 18 ani de cand destinul tarii mele de origine s-a schimbat radical, dar si de cand cursul vietii acolo e unul la care eu nu am participat. Nu e, bineinteles, decat o conduita personala, stiu bine ca sunt destui “plecati” inainte de decembrie ’89 care vor si chiar reusesc, nu conteaza cum, sa “trateze”, cum spuneti, societatea romaneasca de azi. Nu am asemenea veleitati.
– Ce si cat au reprezentat pentru dvs. Radio Europa Libera si Radio France International?
– Mari experiente, si profesionale, si umane. Cum au fost si cele din Romania, eu, stiti, ma consider in primul rand jurnalist, iar in meseria asta ai de invatat pana mori. Si mori cand crezi ca nu mai ai nimic de invatat. In Romania am lucrat la un cotidian, am fost apoi in redactia de-acum “istorica” a Romaniei literare, din anii ’70 si ’80. Pe urma am apucat ultimii aproape trei ani din existenta Biroului din Paris al Europei Libere, unde am avut norocul sa vad ce formidabili jurnalisti erau Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Biroul acesta s-a desfiintat la jumatatea anului 1992, m-am dus pe urma la Munchen, unde, la fel, am trait ultimii trei ani din existenta in Germania a istoricului post de radio care a fost Europa Libera, in treacat fie spus tot un produs al consecintelor celui de al doilea razboi mondial si al divizarii Europei. Fiindca Europa Libera a fost altceva decat au fost si sunt RFI, BBC, Deutsche Welle sau Vocea Americii.
– Veti mai veni in Romania?
– Vin rar, o data, uneori de doua ori pe an, cand si cum da Dumnezeu. Am fost acum invitat la colocviul de la Neptun, fusesem ultima oara cand s-a tinut “sommet”-ul Francofoniei, in septembrie trecut. Alta experienta extraordinara, am venit atunci intr-o echipa a RFI in care erau multi colegi de la serviciul in limba franceza, dar si cativa din alte redactii in limbi straine. M-am bucurat sa vad ca bunii si foarte tinerii jurnalisti de la RFI Romania, filiala noastra din Bucuresti, erau profesional perfect compatibili cu cei veniti de la Paris, am fost incantat sa vad cum, eram un fel de “interfata” pentru colegii parizieni, se descopera un Bucuresti care nu e “micul Paris”, asta e o prostie, ci un oras cu propria lui identitate, captivant, viu, o capitala europeana, altfel decat celelalte, bineinteles.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu