Versul poetului milenarist e o membrana subtire, in care pulseaza imagini tumorale ale lumii, fragmente ale unei realitati prost intocmite, mestecata si expectorata cu cruzime demonstrativa. “Aceasta e lumea pe care ne-ati oferit-o? Iata ce facem noi cu lumea voastra!” – si urmeaza o succesiune de imagini voit scandaloase, cantand pe portativul sfidarii.
Asa se intampla si in Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (Editura Vinea, 2003), volumul de debut al Ruxandrei Novac: “la douazeci de ani undeva in spatele maduvei/ creste o pata mare o scara murdara/ care duce/ in camere goale/ si mari/ la douazeci de ani cine vrea sa traiasca/ sfarseste prin a-si rupe gatul/ sau toamna adunand stiuletii de porumb/ ca sa-si faca din ei casute de jucarie// aici se scrie/ jurnalul celor gazati/ de doua saptamani e sarbatoare/ ai iesit ai vazut te-ai facut praf/ veghind in preajma tortelor de nartex avantat// fetita nu intelege ca nu se poate trai/ fiindca asa ceva nu exista/ exista cimitirul/ sudoarea/ exista o casa/ o facultate/ o liniste mica un zambet discret/ o oboseala ciudata in oase// fetita sta pe marginea patului priveste/ din incheietura mainii stangi porneste o tara/ in care se cultiva zarzavaturi si flori./ pe incheietura mainii drepte cineva din aceeasi/ specie a scris/ FERICIRE by nekro”.
Remarcabila maturitate a debutantei se poate vedea din aceste originale decupaje pe care o viziune personala le opereaza in campul realului si al imaginarului; si din echilibrul artistic, mereu amenintat de socurile ce scutura versurile, dar tot timpul pastrat de cea care le scrie. Poemele sunt fals-pedagogice, iar steagurile de pe turnuri sunt de fapt coborate in berna. Discursul liric se dispune pe doua trepte: una, a ironiei acide la adresa cliseelor din propaganda lumii vechi; cealalta, a contrastului tragicomic dintre limba de lemn comunist si noile realitati ale capitalismului salbatic. Intre ideea de revolutie comunista placata pe istoria contemporana, revolutia anticomunista si lumea nascuta de ea, se casca un spatiu al infectiei generalizate. Neincrederea in discursul oficial, in reteta, in sintagmele lustruite de prea multa folosinta ia in versurile Ruxandrei Novac forme luxuriante ale scarbei si urii: “ca intr-o celula sau ca intr-o groapa comuna/ stransi unul in altul, visam acelasi vis,/ trist si sacadat/ al unei mizerii fara sfarsit.// vagonul anului doua mii/ ne va duce departe departe/ in alta tara, cu mintea altcuiva/ mai tanara si mai jucausa.// si apoi primavara si vara/ si toamna si iarna/ apoi noaptea ca o gura cu dintii sparti/ trista si murdara, captusita cu un somnifer/ care inca nu s-a inventat.// suntem animale necunoscute in parcari subterane/ gata de o crima perfecta./ noi nu am iesit/ de aici nu vom iesi niciodata/ daca ne e frica injuram/ daca deschidem bratele din ele cad inimi si sticle golite// nu vom iesi niciodata/ nu vom pleca niciodata/ aici e mai bine ca oriunde/ de aici nu se poate pleca”.
O inima neagra “ca o floare urbana” bate amenintator in aceste puternice poeme ce isi propun, printr-un motto ironic din Makarenko, o noua forma de utilizare a idealului. Volumul incorporeaza tot atatea mostre purulente ale unei degradari ce nu mai poate fi oprita. Comprimate sub forma de simbol iradiant sau dezvoltate in serii tematice si derulate au ralenti, ele ajung sa defineasca poezia Ruxandrei Novac: spiritul sau negru, neoexpresionist. Fracturile.
Aceasta este structura de sensibilitate a noii generatii de poeti. Restul e talent personal.