Aflat în timpul transmisiei în direct a ceremoniei religioase de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika (foto), am fost întrebat cui aparține această personalitate excepțională: a fost ortodox, greco-catolic sau catolic? Răspunsul firesc pe care l-am dat a fost: Fericitul Vladimir Ghika îi aparține lui Hristos.
Dar moderatoarea la emisiunea căreia participam era îndreptățită să-mi pună întrebarea. Prințul Vladimir Ghika se născuse ortodox, se convertise la catolicism – „pentru a deveni un mai bun ortodox”, dupa cum declarase cândva – și ajunsese să slujească în ambele confesiuni: atât cea greco-catolică, cât și în cea catolică, în cea mai grea perioadă a dictaturii comuniste…
Ceremonia de beatificare, plină de sens, de bucurii și de emoții a avut loc în pavilionul central al Centrului Expozițional Romexpo. În același loc în care odinioară au fost aduși minerii pentru a li se mulțumi pentru dezastrul lăsat prin București în iunie 1990. Unii au fost nemulțumiți că au participat, la loc de cinste, în față, tocmai Ion Iliescu, tocmai Adrian Năstase. Eu cred că, fiind prima slujbă religioasă creștină de acest fel din acel loc, a fost un bun prilej de exorcizare, de purificare. Și, fără îndoială, că artizanii principali ai mineriadelor trebuiau să fie prezenți. Cine știe, poate bunul Vladimir Ghika le va mai deschide inimile și mintea…
Pe de altă parte, am fost martorul unor mici înțepături între reprezentanți ai celor trei confesiuni creștine în aceste zile – mă refer la catolici, greco-catolici și ortodocși. În general, a fost o atmosferă de bucurie spirituală, așa cum era de așteptat, însă activiștii nu se potolesc nicicând. Fie pe Facebook, pe blog-uri, pe site-uri, în direct, pe televiziuni, activiștii creștini au încercat să folosească prilejul beatificării unuia dintre cei mai frumoși oameni pe care i-a avut acest popor – prințul Ghika fiind urmașul unei familii care a dat Țărilor Române 10 domnitori –, pentru a-și reafirma frustrarile, prejudecățile, prostia. Nu au lipsit replicile și contra-replicile.
Să nu ne ascundem după deget, toate cele trei confesiuni profită uneori de asemenea evenimente pentru a-și promova imaginea proprie și partea sa de adevăr la care aderă în mod particular Biserica respectivă.
…În realitate, una din marile greșeli strategice pe care le-au făcut și continuă să le facă cele trei confesiuni creștine importante din România este tocmai aceea că se străduie din răsputeri să utilizeze politicul pentru o mai bună profilare ori pentru a-și crea avantaje în raport cu celelalte confesiuni pe care le consideră adesea (să nu ne amăgim gratuit) adversare sau măcar concurente. Desigur, intervin aici nenumărate nuanțe: în funcție de cultura și de maturitatea spirituală a fiecărui actant. Dar la nivel de instituție – fie aceasta și divino-umană, cum pretinde că este Biserica, indiferent de confesiune, fără a se purta decât rareori în consecință – greșeala aceasta este: înfrățirea cu politicul. Și durează, redundant, de multe-multe secole.
Vorbim, în fond, despre o boală care provine încă de la începuturile creștinismului. Raporturile cu puterea politică au adus sau nu beneficii unei anume Biserici, într-un anumit timp & spațiu. Nu altfel se petrec lucrurile și cu islamul (mai tânăr cu șase secole decât creștinismul, așadar și mai vulnerabil din această perspectivă), ori cu alte religii.
Cu secole în urmă, înainte de intrarea în modernitate, lumea funcționa altfel. Astăzi însă, măcar dintr-un minim fair-play față de celelalte confesiuni-surori, catolicii, greco-catolicii și ortodocșii, ori protestanții ar trebui să nu mai facă această imensă greșeală strategică. Mai ales atunci când la putere sunt regimuri dictatoriale…
Este binecunoscut, greco-catolicii au fost o creație de ordin politic, fapt petrecut acum peste două secole, și un răspuns al populației românești din Transilvania, aflată sub ocupație, în speranța recâștigării unor drepturi fundamentale. Ulterior ortodocșii au găsit de cuviință să recupereze terenul pierdut aliindu-se cu regimul comunist. Chiar dacă nimeni nu a fost vinovat dintre liderii Bisericii Ortodoxe că autoritățile comuniste i-au perceput pe catolici și pe greco-catolici cu un plus de ostilitate, dat fiind rolul conducător al Vaticanului pentru aceste două Biserici. Căci regimul comunist a fost un regim ostil credinței creștine, în general, și nu doar unei Biserici sau unei religii anume. Toate Bisericile au avut de pierdut, toate confesiunile au avut nenumărați martiri în regimul dictatorial comunist.
Cu atât mai mult s-au dovedit inutile nesfârșitele șicane pe care și le-au creat în Ardeal după 1989 ortodocșii și greco-catolicii. Fără discursul identitar, ca și în cazul credincioșilor de stil vechi, ca și în cazul altor culte – creștinii greco-catolici simt că pierd teren în fața ortodocșilor (cu nimic mai puțin agresivi). Excepțiile au fost rare și cu atât mai mult exemplare: mă refer, bineînțeles, la gestul înțelept al ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care a retrocedat fără prea multe discuții către greco-catolici vechile așezăminte de cult care le-au aparținut. De cealaltă parte, în sate de câteva sute de persoane, ortodocși, care nu aveau decât un singur lăcaș de cult după 1989, veneau 10-15 credincioși greco-catolici cu pretenția de a li se restitui biserica, uitând că această clădire aparține comunității pe banii căreia a și fost ridicată…
Întreg acest joc nu face decât să ne îndepărteze de la adevăratele urgențe – COMUNE – ale celor trei confesiuni. Eventual ne fac să uităm dușmanii comuni care sunt tendința continuă de laicizare, tarele lumii în care trăim, pierderea identității culturale și naționale etc. etc. Iată de ce Bisericile Creștine au nevoie de o schimbare de paradigmă: lupta fraticidă este absolut ridicolă. Iar a te alia cu puterea politică, împotriva altei Biserici creștine devine de aici înainte perdant.
De aceea consider că sărbătoarea beatificării prințului Vladimir Ghika a fost una comună – elegant ar fi fost ca Biserica Ortodoxă Română (BOR) să fi fost reprezentată la nivelul cel mai înalt, iar nu doar printr-un episcop-vicar patriarhal. Așteptăm replica BOR care are sfinți și martiri din belșug, care au pătimit în vremea comunistă. Dar pentru aceasta BOR va trebui să aibă maturitatea de a ieși la rândul ei de sub cizma politicului – indiferent care sunt forțele (interne sau externe) care s-ar opune unor canonizări absolut firești.
O țară și un popor sunt bogate, înainte de orice, prin sfinții și martirii pe care-i are. A le acorda cinstea cuvenită înseamnă, între altele, încă o dovadă că-i merităm.