Am luat-o la pas, pentru ca, din cele cinci companii de taxiuri apelate, nici una nu avea vreo “masina in zona”. Era o noapte placuta de mai si chiar aveam chef de o plimbare relaxata prin oras. Trecuse bine de miezul noptii, oamenii disparusera de pe strazi, dar traficul era relativ intens – vanzoleala aceea de masini scumpe de sambata noaptea.
Mergeam agale, studiind peisajul nocturn, cand, la un moment dat, am zarit in fata, cam la 100 de metri, un grup de oameni ce se grabeau sa se suie intr-un taxi. In urma lor trepida o mogaldeata. Am crezut ca e catelul lor, dar masina a demarat in tromba, iar patrupedul a fugit speriat inapoi pe trotuar, la adapost. A ramas acolo dezamagit si descumpanit. Cand am ajuns destul de aproape, m-a vazut si a inceput sa dea din coada, bucuros, sarind intr-o parte si in alta. Ochii ii sclipeau ca doua bucati de sticla portocalie in luminile reci ale orasului. Era alb cu pete maro, foarte cret si avea o moaca tare simpatica – parea mai degraba o jucarie de plus insufletita miraculos, decat o fiinta in carne si oase.
Cum am ajuns langa el, mi-a “agatat urma” si nu mi-a mai dat drumul. A mers langa mine tot timpul, cand in stanga, cand in dreapta, cand intre picioarele mele, de era sa ma impiedic. Era un spectacol sa-l privesti, sa-i observi miscarile stangace, mersul usor impleticit si privirile acelea de desene animate, naive, inocente, sclipind din ochii perfect rotunzi.
Dupa ceva timp, de pe o strada laturalnica a iesit brusc o haita de “seniori” comunitari – golani mari, jegosi, nervosi si gata sa sara la om. Desi se invarteau unii in jurul altora maraind, imprimau, totusi, haitei miscarea spre inainte. Ii simteam iritati, apoape ca le auzeam bazaind tensiunea in acalmia noptii. Au dat sa se repeada la mine, m-au inconjurat, dar fara sa faca prea multa galagie. S-au oprit cam la vreun metru. Mi-am dat seama ca ceva ii impiedica sa ma atace, ceva care nu ii sperie, dar ii tine la distanta.
Si atunci mi-am adus aminte de micul meu prieten. Statea lipit de piciorul meu si privea cu teama la haita de dulai fiorosi. “Asta-i buna!”, mi-am zis,”ii e frica de ei si astia nu ma ataca din cauza lui!”.
Cine pe cine apara, de fapt?
Mi-a fost foarte clar ca fara micul meu prieten as fi fost “mancat”!
Am plecat incet, haita s-a tinut dupa noi, la aceeasi distanta de control, fara sa indrazneasca mai mult. Dupa vreun kilometru, ne-au lasat in pace.
Si i-am fost recunoscator juniorului ca ma aparase, fara sa stie, poate, de seniorii lui. Si chiar mi-a parut rau cand, odata taxiul gasit, l-am parasit si eu acolo, in strada. L-am privit cum ramane singur pe trotuar, nehotarat, incurcat, descumpanit si trist, nestiind incotro s-o ia. Si m-am simtit vinovat.