De ce o fi plecat Caragiale in Germania? Aceasta intrebare nu are un raspuns, dar, cu siguranta, are mai multe feluri de explicatii. Primind mostenirea Momuloaiei, Caragiale s-a trezit peste noapte un om liber. Mai liber decat si-ar fi dorit deoarece banii, dupa cum se stie, nu aduc fericirea, doar nu strica.
Exasperat de hartuielile propriilor sale personaje, domnul Caragiale s-a hotarat sa le dea cu tifla si sa-i lase singuri, in caraghioslacul lor. Cei care il incoltisera, nu erau putini, lipsiti de imaginatie si putere, nici nu-si inchipuiau cu cine aveau de a face. Il confundau cu un adversar politic ori cu “un coate goale, scarta, scarta pe hartie”. Or, Caragiale nu apartinea lumii lor. El, pur si simplu, se nimerise in acea lume. Cea mai pertinenta dovada in acest sens era greata fara de sfarsit care il cuprinsese, nu la sfarsitul carierei sale literare, ci chiar de la inceputul ei. Tot ce scria nu era o inventie, ci doar observatie. Daca n-ar fi fost genial, Caragiale ar fi fost doar un reporter din stirpea lui Stanley, cel care il cauta pe Livingstone. Povara sa era talentul, pedeapsa sa era geniul.
Dar sa revenim la intrebare. De ce a plecat? Dar de ce a plecat in Germania si nu in alta tara? Raspunsul la prima parte a intrebarii este, probabil, metafizic. Nu a plecat doar din sila, a plecat si pentru a-si dovedi ca este liber, ca nu depinde de contextul care ii tine pe cei multi prinsi ca mustele intr-o invizibila plasa de paianjen. Apropo, monserilor, stiati ca firul de paianjen este unul dintre cele mai rezistente materiale existente pe aceasta lume, drept urmare din el facandu-se anumite veste antiglont, adica vestele cele mai rezistente. Stau si ma intreb daca dramaturgul era o biata musca ori poate era chiar un paianjen, un generator de context sau unul care se hranea din context? Motivul este impalpabil, de nedemonstrat, dar foarte temeinic, in stare sa-l faca pe ironicul si uneori cinicul Caragiale sa-si dovedeasca siesi si nimanui altcuiva ca este un om liber, ca nu depinde de nimeni, nici macar de context. Este o ipoteza, dar o ipoteza care se potriveste. Sila de lumea in care traia era cu atat mai greu de suportat, cu cat toata viata lui a fost un om relativ sarac. Facuse incercari de a scapa de saracie care il infundasera si mai tare. Spre deosebire de Eminescu, de fapt primul mare singuratic intre cei doi, Caragiale nu putea trai fara paine. Sigur, nu traia doar cu paine, dar fara ea nu putea. De aceea n-a sfarsit la balamuc, ci la Berlin. Sa spunem ca lui Dumnezeu i s-a inmuiat inima si i-a daruit mostenirea unei matusi care, pentru Caragiale, nu existase pana atunci. Era chiar un miracol, o minune macar si numai pentru ca nu se astepta la asa ceva. Si dupa ce Dumnezeu l-a privit o clipa printre gene, ce-a facut domnul Ion Luca? Si-a zis ca omul nu are decat o viata si s-a extras din context. Din contextul care il chinuise dar care il facuse sa fie cine era si mai ales ceea ce urma sa fie. S-a dus la Berlin. De ce la Berlin? De ce nu la Paris, orasul lumina si, ca si astazi, locul in care literatura, arta, spiritul in general se afla la loc de cinste. De ce a ales Berlinul, capitala unei tari usor buimacite – castigase razboiul cu Franta, dar nu prea stia ce sa faca mai departe pentru ca Franta, ah Franta!, ramanea patria tuturor ideilor nobile si a tuturor libertatilor. Acest complex genera la randul sau un context. Un context surprinzator. Cu adevarat, tara cea mai liberala – poate chiar din cauza complexului fata de Franta – era tocmai Germania Kaizerului. Franta era cuprinsa de un delir nationalist si mai cu seama antisemit. Franta era sovina si intoleranta. Procesul Dreyfuss spune tot. Paradoxal, pentru noi, Berlinul era in vremea lui Cargiale orasul liberal si cosmopolit, nu Parisul. Deci sa credem ca domnul Caragiale a plecat la Berlin si nu in alta parte pentru ca se simtea in minoritate oriunde ar fi trait, iar in acel moment Germania era cea mai toleranta tara a Europei? Foarte aproape de adevar. Pentru Caragiale, Germania imperiala era o tara in care merita sa se refugieze. Dumnezeu i-a mai dat o farama de iubire si l-a chemat la el inainte de a se intalni in vreo berarie cu un tanar numit Adolf. Adolf Hitler.
De unde se vede ca apele linistite sunt adanci, cum spun nemtii.