Visul lui Alex. Ștefănescu s-a implinit. După ani și ani de trudă exegetică și de austeră meditație, a reușit să scoată la lumină mult râvnita carte, ambițios intitulată, având in vedere reperele prestigioase la care se raportează, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 (București, Editura Mașina de Scris, 2005).
Tentativa indrăzneață de a scrie o istorie a literaturii care să concilieze viziunea lovinesciană, temeinic fundamentată teoretic și ideologic, cu de neegalatul edificiu călinescian il va fi pus probabil in mare dificultate. Dar nu l-a speriat pe cel obișnuit să infrunte marile primejdii, cu pieptul inainte și cu capul sus, bărbătește, oricâte sudori ii vor fi scăldat fruntea brăzdată adânc, până la os, de chinuitoare, complicate reflecții. Incercănată de bibliografia parcursă și de nopțile fără somn, frământată de mistuitoare neliniști, privirea criticului și-a păstrat totuși seninătatea, lumina aceea bună și caldă, semn al purității unui suflet sensibil și iubitor de literatură. Iubire mărturisită din nou, pătimaș, in ciuda efortului epuizant care ar fi stors de vlagă pe oricine altcineva. Nu și pe Alex Ștefănescu!
Autorul explică de la inceput propria metodă de lucru, optând pentru selecția scriitorilor cu adevărat semnificativi, tratați monografic, ca individualități ce s-au exprimat fără a ține cont de vreun program teoretic comun. Alex. Ștefănescu accentuează ideea singurătății scriitorului român in comunism. Factorul politic coercitiv ar fi impiedicat constituirea unor grupări literare și a unor curente estetice. Cât privește periodizarea, autorul a optat pentru delimitarea cronologică dictată de contextul istoric: o primă etapă ar cuprinde anii 1941-1947, de la apariția Istoriei lui Călinescu până la instaurarea puterii comuniste; a doua etapă, cea mai intunecată, e dominată de estetica rudimentară a realismului socialist și se intinde până in 1959; urmează o epocă de relativ dezgheț ideologic, in care se afirmă generația 60; șaptezeciștii și optzeciștii sunt tratați in același capitol, pentru ca ultima parte să dea seama despre ce s-a intâmplat in literatura română a primului deceniu postceaușist. Până aici, toate bune și frumoase! Dar in explicațiile criticului mulți au văzut de fapt justificarea stângace a neputinței celui ce și-a adunat cronicile sub un titlu nepotrivit. In plus, textul ar dezamăgi prin amatorismul de factură gazetărească al discursului critic, ca și prin inconsistența comentariului ideologic și a contextualizării social-istorice. Destule nedumeriri a stârnit apoi nu atât absența din buclucașa Istorie… a multor scriitori insemnați, păcat nu chiar atât de cumplit, la urma urmei, cât prezența nejustificată a unor anonimi, descoperiți și apreciați exclusiv de Alex Ștefănescu. Istoria literaturii… capătă astfel, pe alocuri, caracterul unui jurnal de lectură.
Cititorii mai cârcotași au spus chiar că frumosul volum n-ar fi altceva decât un album cu ilustrații de epocă, in care textul joacă un simplu rol explicativ, funcționând ca o glosă pe marginea fotografiilor, abia acestea, cu adevărat, remarcabile. E drept că textul propriu-zis ar intra foarte bine intr-o carte de dimensiuni obișnuite. Dar dacă s-ar fi intâmplat una ca asta, nu s-ar mai fi stârnit atâta tam-tam. Pretențiile autorului, altfel om de treabă, modest și nu lipsit de umor, au părut multora nejustificate, prea mari față de posibilitățile sale. Așa se și explică virulența contestărilor căzute ca o grindină pe capul bietului istoric literar.
Dincolo de observațiile de principiu, referitoare la exigențele disciplinei, celelalte reproșuri vizează calitatea demersului hermeneutic, din perspectiva presupusei capacități a interpretului de a descoperi noi puncte de vedere, de a sesiza sau de a inventa structuri inedite. Dușmanii criticului ii contestă o astfel de capacitate, deși nu cu totul nereușite și nici lipsite de șarm sunt comentariile in care colportează opiniile consacrate, adaptându-le spontan și cu proverbiala-i bună dispoziție propriului orizont cultural, ce facilitează ințelegerea frustă, pe placul tuturor. Să dăm acum o serie de exemple, de la care pornind să scoatem la iveală și – ceea ce s-a trecut de multe ori, injust, cu vederea – calitățile criticii lui Alex Ștefănescu.
In ce constă, totuși, farmecul (cu care lumea de bună credință nu are cum să nu fie de acord) acestor texte? Cum exegetul a declarat in diverse imprejurări că are un foarte bine dezvoltat organ pentru râs și un simț ludic pe măsură, ce procedee folosește pentru a aduce și cititorilor săi zâmbetul pe buze?
Intâi de toate, comparațiile, analogiile prin care abstracțiunile sunt coborâte in lumea concretului și percepute apoi senzorial. Pipăite. Gustate. Corporalizarea ideii devine o marcă de neconfundat a scrisului alexștefănescian. Iată un citat caracteristic: “publicistica sa (a lui Nicolae Breban, n.n.) are expresivitatea spectaculoasă și inutilă a mușchilor unui halterofil”. Cele mai multe comparații sunt luate din registrul culinar: “Aurel Baranga e un Ion Luca Caragiale produs de cultura comunistă. Ceea ce inseamnă un Caragiale cumințit, decolorat și previzibil. Este diferența dintre restaurantul Capșa și o cantină muncitorească”, proza lui Constantin Țoiu “seamănă cu un fagure de miere” etc.
Sătul probabil să se hrănească mereu cu produse autohtone, autorul se dedulcește câteodată și la mâncăruri exotice, din care gustă cu naturalețe, fără timidități de provincial. Literaturile străine ii procură sublime delicii – analogiile pe care le face vorbesc de la sine. Câteodată, demonul comparatist ii indeamnă condeiul la indrăzneli care te pun pe gânduri: “proza critică a lui Lucian Raicu seamănă cu proza rusească”. Pe Negoițescu il crede “căzut din lună”, găsind totuși de cuviință nu numai să minimalizeze valoarea Istoriei… liderului cerchist, așa, in acord cu regulile jocului rivalității intre egali, ci și să-i prețuiască valoarea, când este cazul. Negoițescu este drăguț. Are părțile lui. Lectura pe care a făcut-o operei eminesciene, de pildă, “părea una din acele experiențe nebunești, după care experimentatorul se trezește cu părul alb”. In fond, conchide tolerantul și sensibilul exeget, “nimeni, nici Veronica Micle nu l-a iubit pe poet atât de intens și tragic”.
Ca amant al ideii, Alex Ștefănescu devine adorabil. Amicul Bogdan Crețu l-a comparat odată cu tăurașul Ferdinand, simpaticul și periodic indrăgostitul de câte cineva personaj de desen animat. Consemnez la intâmplare doar câteva reflecții iubitoare pe marginea literaturii comentate, de un adevăr greu de pus la indoială: “Succesul imens pe care i l-a adus romanul Desculț (…) l-a determinat pe Zaharia Stancu să nu se mai despartă niciodată de Darie, alter-ego al său”, “In Lamentația Ioanei d’Arc (…) monologul compus cu meticulozitate se transformă până la urmă intr-o melodramă sfâșietoare care aduce lacrimi chiar și in ochii celui mai ironic dintre cititori”, “George Bălăiță scrie frumos despre orice”, “Proza reprezintă adeseori una din căile posibile de revitalizare a poeziei”, “Pândă și seducție e primul roman al lui Breban scris la persoana I”, “Ceea ce frapează la o nouă lectură a prozei lui Bănulescu e literaritatea sa”.
Nu toate ideile se lasă insă așa de ușor iubite. Destule se incăpățânează chiar să-și păstreze nealterat misterul, de parcă ar vrea să protejeze de priviri indiscrete cine știe ce comori. Când analizează proza lui D.R. Popescu, interpretul se arată la un moment dat iritat de incertitudini – “mulți s-au intrebat de unde vine litera F” – și-și declară intenția belicoasă de a tăia imediat nodul gordian, fără plictisitoare preludii și tatonări inutile. Satisfacții superioare, inalt-gnoseologice, ii procură abia lectura cărților lui Gabriel Chifu. Străbătut de fiori metafizici, incepe să creadă cu tărie in steaua neamului său: “Transcendența a fost accesibilă românilor și incă va mai fi!”. Câteodată, dornic de senzații ceva mai tari, mai concrete, imbracă haina războinicului și pune la bătaie artileria grea, aruncând cititorului in față ghiulele distrugătoare, cu iz filozofic, decent delimitate parantetic, ca in următoarele secvențe: “Ion Cristoiu (…) evidențiază mereu, in cărțile citite, ceea ce este interesant (in accepția dată de Kierkegaard acestui termen)”; Bacovia “a fost bolnav toată viața (in sens fizic și metafizic) de neurastenie”.
Talentul literar il probează cu deosebire portretele, cele mai reușite fiind dedicate scriitorilor indrăgiți, și făcute cu bucuria candidă a descoperirii unor trăsături surprinzătoare, la care nimeni nu s-a mai gândit inainte. Dacă Petru Creția ii apare ca “un autor care, scriind, uită de sine, cum nu mai sunt mulți in literatura română din a doua jumătate a secolului XX”, in schimb Dan C. Mihăilescu face figură de personaj șarmant și seducător, de cărturar jovial “pe care ne place să-l regăsim indiferent in ce ipostază, așa cum ne place să-l revedem pe Toma Caragiu in orice secvență filmată, fie și in una anodină”.
Să tragem acum câteva concluzii.
Trebuie subliniată din capul locului atitudinea etică a criticului, responsabilitatea pe care e conștient că o poartă, precum Atlas bolta instelată, pe umerii săi. Nu cred că Alex Ștefănescu a nedreptățit pe cineva, cu bună știință. Dimpotrivă, greșeala domniei sale e că a făcut prea mult bine, din nefericire nu neapărat cui merita. Inteligent, mai puțin ironic cu alții decât cu sine, l-am văzut adesea “revizuindu-se” și acceptând un alt punct de vedere, in spiritul adevărului. Nu s-a dat niciodată după deget și și-a recunoscut, când a fost cazul, erorile. Anticomunist radical, dușman al ticăloșilor și al răilor, intratabil și deloc dispus la negocieri in chestiunile de etică, singurele care nu admit nuanțarea, și-a afirmat in repetate rânduri convingerile politice democratice, manifestând eleganță și fair play in confruntările cu adversarii săi. Aceeași atitudine onestă l-a determinat să judece fără pic de părtinire și literatura scriitorilor situați de cealaltă parte a baricadei. Nu a trecut sub tăcere defectele, vulnerabilitățile celor despre care a scris, dar nu le-a condamnat, ci a incercat să le ințeleagă, arătându-se mai degrabă mâhnit decât indignat.
Critica pe care o practică Alex Ștefănescu nu excelează in virtuți polemice, nu e une critique de combat. Pare o formă de conversație prevenitoare și amiabilă, respirând un aer salubru, tolerant, prielnic dialogului, și nu țâfnei resentimentare. Intristătoare ii vor fi părut autorului nu opiniile negative, intotdeauna acceptate intr-un context favorabil schimbului de idei, ci reacțiile contestatare violent dogmatice, in spatele cărora se ascunde intotdeauna ceva urât.
Nu i se poate contesta lui Alex Ștefănescu nici devotamentul cu care a slujit și slujește literatura. Chiar dacă in judecățile și formulările sale a mai fost câteodată pripit, șovăielnic, valorile autentice le-a susținut totdeauna, in ciuda unor cecități de moment. Calitatea majoră a scrisului domniei sale rămâne, nu incape discuție, sinceritatea. Incapabil de răutăți, a preferat să joace riscant și chiar să calce câteodată in străchini, numai să nu devină bănuitor și să nu-și piardă credința in oameni, in literatură și in valorile ei. Cine mai are oare curajul unei asemenea, nobile, opțiuni?
Alex Ștefănescu a scris, cu efort și cu cele mai bune intenții, o carte. Poate contestabilă pe alocuri și, cu siguranță, provocatoare. Imposibil de ignorat. Orice ar spune gurile rele, apariția Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000 e un eveniment peste care nu se poate trece cu vederea.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista “Convorbiri literare”; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.