Singuratatea poate fi ceva teribil de excitant, chiar daca omul – funciarmente – este dependent de colectivitate. Insa, pe masura ce sexul s-a transferat din domeniul privat in cel public, a crescut simetric si nevoia de intimitate.
Astfel, de cateva secole cel putin, dincolo de tabuuri, legi morale si spaime ancestrale, a fost revalorizata practica erotica de uz si fervoare solitare.
… sau cel putin asa sustine Thomas W. Laquer in a sa “Istorie culturala a masturbarii”, publicata sub titlul generic “Sexul solitar” si recenzata, in The Times Literary Supplement, de Richard Davenport-Hines. Condamnat de religie, cultura si felurite cutume, acest tip de relationare cu propria sexualitate pare a fi inceput sa fie regandit prin secolul al XVI-lea, o data cu lucrarile anatomistului Gabriel Fallopius, care ii incuraja pe parinti sa frece in mod programatic, repetat, sexul baieteilor pentru ca acestia sa dobandeasca organe potrivite procesului de reproducere ulterior. Mai tarziu, prin 1912, John Marten publica, sub protectia anonimatului, “Onania sau Pacatul Teribil al Polutiei”, o brosura care, realmente, a starnit panica. Ecourile s-au putut simti inclusiv in programul Iluministilor, care s-au dovedit extrem de retrograzi la acest capitol. In 1760, Tissot realizeaza un best-seller international cu “Onanismul”, dar cartea sa fusese deja anticipata, cu cateva bune decenii inainte, de lucrarile olandezului Anthony van Leeuwenhoek. Sperma era deja considerata o “forta vitala”, iar masturbarea – dintr-un pacat – devenise deja una dintre fatetele exprimarii plenare a sexualitatii. Totusi, i se reprosa faptul ca ar declansa imaginatia la nivel patologic, ca ar incuraja excesele si sectarismul. Mai mult, practicantii acestei arte a fiziologicului asocial erau suspectati ca ar fi dezvoltat un limbaj secret, subversiv. Pentru puritani, ei erau membrii unei periculoase confrerii, o veritabila masonerie a viciului. Mai tarziu, in plina epoca victoriana, se vorbea de-a dreptul despre maladii mentale legate de acest fenomen. In schimb, trecand Canalul Manecii, fratii Goncourt pomeneau in jurnalele lor de placerile pe care si le procurau junii emancipati cu ajutorul unor simulacre de femei gonflabile. Proust nu a ramas nici el strain de o asemenea tentatie, numai ca – voyeurist convins – el folosea ca sursa de inspiratie privelistea unui trup adolescentin. Freud, covarsit de originea si, mai ales, de prejudecatile sale burgheze, a ramas cu impresia ca, in special, “masturbarea feminina e o forma de ignorare a propriei identitati sexuale”.
Ca Masters si Johnson, precedati glorios de Raportul Kinsey, au demolat aceasta prejudecata profund nestiintifica nici ca are rost sa mai amintesc. In fine, teama de HIV a reabilitat definitiv sexul de unul singur, insa nu ma pot opri sa citez din doi tineri clasici, contemporanii mei. Astfel, poetul Lucian Vasilescu propune o grandioasa gnoza a istoriei ce se expune practicii, dar nu neaparat si biblicei satisfactii a lui Onan (in “Evenimentul Zilei, un poem…”), iar Doru Mares, apostolul post-modernitatii erotice/erotizante, sustine manifestul poetic al masturbarii. Dar o numeste, cu demnitate, “autoerotism”. Autori din toate genurile, izolati-va!