Mircea Ghitulescu are 56 de ani, a debutat in revista Echinox, 1969, cu o piesa intr-un act, face de trei decenii cronica dramatica, a scris trei romane (Omul de nisip, 1982, Oglinda lui Narcis, 1986, Wiener Walzer, 1998), o carte despre Alecsandri si O panorama a literaturii dramatice contemporane, 1984. Din aceasta din urma s-a nascut acum Istoria dramaturgiei romane contemporane.
Conservator ca naturel literar, pragmatic, epicureu si ironic pana la muscatura, Mircea Ghitulescu scrie cu nerv si loveste precis, desi ataca piezis, cultiva cu nesat aluzia si palierele ambiguitatii.
Practician versat, e indiferent la doctrine, teorii si instrumentare scenice savante, la curentele socio-estetice, ca si la conexiunile literaturii dramatice cu evolutia celorlalte genuri literare.
Accentul este pus pe profilul dramaturgic, pe textul in sine, iar in examinarea operei antenele se indreapta mai degraba catre psihologie, catre naratiunea scenica, relatiile emotionale si insertul biografic al autorului, decat catre subtextul sociologic si cadrele comparatiste.
De aici si nemultumirea celui care cauta intr-o istorie a dramaturgiei legaturile textului scenic cu dezvoltarea civilizatiei, cu istoria doctrinelor politice si a formelor de cenzura, cu programele estetice, dar mai ales cu evolutia formelor de spectacol, a teoriilor si experimentelor regizorale.
Nimic, aici, din aceasta perspectiva. Varsate de-a valma sau insirate fara un minim efort de panoramare, profilurile au un cert efect autonom, insa, ca finalitate, ansamblul aduce mai mult a dictionar (nealfabetic) decat a istorie propriu-zisa.
Ceea ce, desigur, nu-i putin lucru. ai asta pentru ca, fire de artist, Mircea Ghitulescu este deopotriva deschis fata de feerie, teatru poetic si drama de idei, ca si fata de expresionismul psihanalizant, satira, comedie culta s.a.m.d.
De-a lungul drumului ce duce de la Trilogia Musatinilor si Vlaicu Voda, pana la stralucitorul Petru al lui Vlad Zografi si ludicul intertextualist al lui Horia Garbea, dai adeseori peste observatii interesante, de la cele din prefata (foarte oportun atacul la pernicioasa teza a Mirelei Nedelcu Patureau) privind vocatia desacralizarii si autopersiflarii nationale la autorul roman, in paralel, totusi, cu fertilitatea etnicului in teatrul nostru, pana la legatura Delavrancea-Blaga, in esecul dramei psihologice, relatia G.B. Shaw – G.M. Zamfirescu de la p. 113, cea dintre Seringa lui Arghezi si Omul de cenusa de D.R. Popescu (142), dintre Valentin Nicolau si Romulus Guga, ori dintre Alina Mungiu si… Salman Rushdie, “tragedia contemporana” la Alexandru Sever, “eroismul mistificarii existentei” la T. Mazilu, ori despre “iubirea rasturnata pentru acest personaj imaginar care a devenit Romania pentru intelectuali” (Radu Macrinici) s.a., ca si peste formule incitante de genul: “Camil Petrescu este un Blaga valah”, “existentialism satiric” (Teodor Mazilu), “todetita” personajelor lui Dumitru Solomon (p. 269, respectiv “hipertrofierea constiintei teoretice”, in formularea lui Noica din Cele sase maladii ale spiritului).
Necazul cel mare si crunta deformare a fenomenului provin din lipsa perspectivei critice asupra mormanelor de texte proletcultiste, realist-socialiste etc. din anii ’50, ca si asupra produselor ceausismului sablonard emanat mai mult sau mai putin sub egida CCES.
Cu alte cuvinte, Istoria lui Mircea Ghitulescu este una… fara usturoi. Teatrul romanesc din ultima jumatate de veac 20 nici usturoi n-a mancat (vorba vine), nici gura nu-i miroase, asadar.
Toate notabilitatile tristului fenomen, de la Baranga, Davidoglu, Lucia Demetrius & Co., pana la Paul Everac, Dan Tarchila etc. etc., tonele de mizerii teziste scrise decenii de-a randul (colectivizarea, mineritul, stahanovismul, Canalul, putreda burghezie s.a.m.d.) sunt spalate, scurt, dintr-o clipire de magician, sub jalnice eufemisme de genul “modele de reflectare mediata a politicului” (la Paul Everac), “comanda sociala”, “cerintele specifice epocii”, drame “ce se pierd in depozitul de masa al literaturii dramatice contemporane” (M. Davidoglu) s.a.
De acord ca inlocuirea “listelor negre” ale epocii Gh. Gh.-Dej cu “listele negre ale Europei Libere” (v.p. 190) este o practica pe cat de obositoare, pe atat de sterila, insa nici cautionarea maculaturii sufocante – pe motive de “cultura mica, ce nu-si poate permite extravaganta de a renunta la orice tip de valori ce i-ar putea defini identitatea” – nu e deloc o practica recomandabila (ca sa nu zic, simandicos, “stiintifica”).
Disputa trebuie, intr-adevar, purtata, cum spune Mircea Ghitulescu, “pe terenul intereselor comune ale culturii romane”, astfel incat trunchiurile, ca sa zic asa, sa nu mascheze movilele de rumegus. Mai ales ca, pe bune portiuni, rumegusul copleseste trunchiurile ramase in picioare.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar