Până în prezent, literatura română nu a fost studiată din punct de vedere sociologic, subiectul fiind tratat accidental. Deși au existat critici și istorici literari atrași de perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoși, Z. Ornea, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de la o viziune unitară.

Istoriile literare din perioada 1944-1989, fiind parțiale, au fost conce­pute exclusiv prin prisma ideologiei totalitare, acordând importanță scriito­rilor cu orientări de stânga și eliminându-i sau doar criticându-i pe scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar suspectați că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Literatura română de azi, 1944-1964; Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română intre cele două războaie mondi­ale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismu­lui, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Doar istoricul literar Marian Popa depășește zona esteticului și prezintă și contextul sociopolitic.

Încercarea de obiectivism sau estetism continuă să întrețină confuzia de valori.

Mulți dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a evita realitatea istoriei, a mentalităților și, în general, amestecul bru­tal al politicului.

Contribuția studiilor lui Mihai Ungheanu, Marian Popa, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.

Un proiect inițiat de New Europe College din București, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu, nu a fost realizat până în prezent.

Istoriile și dicționarele de literatură apărute după 1989 preiau, în linii mari, scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare de orientare intemaționalistă din jurul revistei România literară. Istoria semnată de Alex Ștefănescu, deși apărută înaintea istoriei lui Nicolae Manolescu, ex­primă punctele de vedere ale celui din urmă, directorul publicației la care ac­tiva cel dintâi. Dicționarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în volumele Scriitori români de azi. Sunt culpabilizați sau minima­lizați scriitori care nu au susținut ideologia de stânga, cu o îngăduință suspectă pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Sociologul Traian Herseni susține că literatura este un fenomen artistic și social, scriitorii trăind in societate și adresându-se oamenilor. Totuși, acest adevăr nu transpare din istoriile literare citate mai înainte. Interpretarea și aprecierea unei opere de artă, ca produs al energiei creatoare omenești, trebuie să pornească de la alte premise decât interpretarea și aprecierea unui produs al naturii. Dacă vrem să explicăm un produs al naturii printr-o anumită calitate sau intenție a creatoru­lui său, riscăm să ne înșelăm; în schimb, nu putem înțelege pe deplin o operă rezultată din activitatea omului, dacă nu încercăm să aflăm în ce aptitudine intrinsecă naturii omenești își are originea și dacă nu ne întrebăm ce scop in­tenționează creatorul să atingă cu ajutorul ei. Când este vorba despre un pro­dus al naturii, oricare dintre multiplele sale aspecte poate fi izolat și considerat ca fiind esențial, dacă îl privim într-un anumit context; în cazul unei opere re­alizate de om însă, este esențial doar (sublinierea noastră) aspectul de dragul căruia a fost creată, iar tot ce i se adaugă, independent de intenția creatorului și de gradul în care este stăpân pe opera sa, este neesențial.

Literatura, deși se deosebește de alte arte prin recrearea unei realități cu valoare estetică, este, in același timp, o activitate a spiritului, care se adre­sează conștiinței, simțului civic, contemporaneității și posterității. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, știute și scrise. Ea este produ­sul unei realități subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de consta­tare pură, lipsită de intenția valorificării sau a aprecierii, este știință menită să stabilească și să explice realitatea așa cum este ea, nu cum o „vede” cerce­tătorul.

Din însăși structura procesului de comunicare se pot desprinde câteva elemente clare, care definesc opera literară: emițătorul și relația lui cu „me­sajul” (conținutul operei literare), ca aspect clasic al creației și creativității; mesajul și relația lui cu receptorul (variabilele de cititor); chiar procesul de comunicare care stabilește legătura între emițător, mesaj și receptor.

De asemenea, nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relațiile din­tre puterea politică și creatorii de literatură, dintre redactorii și șefii lor, dintre scriitori și editori, dintre criticii literari și creatorii propriu-ziși. într-o formă sau alta între ei era o relație de șefi și – dacă nu de subordonați – ori­cum de solicitanți. Existența șefilor și presiunea lor sunt un fenomen inerent tuturor formelor vieții sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de funcționare a marilor organizații, partide sau state. Acestea, ne spun sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniți în permanență în adunări deliberative, trebuie să recurgă la „tehnica delegării”. Dar lucrurile devin mai greu de analizat atunci când apar instituții atipice: organizații pro­fesionale – cum era cazul Uniunii Scriitorilor – care nu aveau decât o autori­tate restrânsă asupra membrilor, iar statul totalitar, declarându-se democrat și sprijinitor al artei și culturii, era nevoit să folosească șantajul, manipularea sau amenințarea pentru a asigura supunerea membrilor.

Analiza sociologică scoate în evidență o realitate inedită: pe măsură ce crește aparatul organizației represive, se creează diverse niveluri de cenzură (viza redactorului de carte, a șefului de secție, a redactorului-șef și a direc­torului editurii, apoi a Consiliului Culturii, a cenzurii, cresc și posibilitățile diferitelor opțiuni, în sensul că se găsește printre ei un susținător al autoru­lui sau un iubitor al artei autentice, iar ceilalți vor fi solidari, de regulă, cu primul referent. De asemenea, are loc și un alt fenomen, care constă în de­clarații publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, au­torii sunt maturi și se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Mimându-se democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau sus­ține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii „maselor”, autoritatea puterii po­litice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete. Când Partidul Comunist și-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desființată organizația de partid a Uniunii Scriitorilor, afiliind-o pe lângă organizația lucrătorilor din presă și edituri, aceștia din urmă fiind salariați și deci obligați să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politicii culturale oficiate de partidul comunist.

Sunt suficiente motive pentru a acorda un studiu special relației dintre li­teratură și societate, două fenomene indestructibile datorită, în primul rând, materialului după care coexistă fiecare: limba ca mijloc de comunicare. La rândul lor, procedeele literare tradiționale – simbolul, rima, metrul, ritmul – sunt și ele sociale, reprezentând convenții și reguli apărute și manifestate în societate. Literatura „reprezintă” „viața”; iar „viața” este, în mare măsură, o realitate socială, cu toate că atât lumea naturală, cât și lumea interioară, su­biectivă a individului au format și ele obiectul unor „imitații” literare. Ion Glanetașu, din romanul lui Liviu Rebreanu, a existat in realitate, dar el ca­pătă o altă realitate în roman, concomitent cu simbolul oricărui țăran, indi­ferent de numele pe care îl poartă, și tot astfel el devine o nouă realitate după cum și-l imaginează fiecare cititor.

Scriitorul, la rândul lui, este un membru al societății, care are o anumită poziție socială: se bucură de a anumită apreciere din partea societății și este răsplătit de ea nu doar prin faptul că i se cumpăra opera, ci, mult mai mult, prin stima care i se acordă, prin autoritatea pe care o oferă cuvântul scris. El se adresează unui public, chiar dacă acesta este ipotetic și chiar dacă unii scriitori afirmă că ei profesează un act pentru ei înșiși. Literatura, chiar îna­inte de Homer, a apărut în strânsă legătură cu anumite instituții sociale; iar în societatea primitivă s-ar putea chiar să fim incapabili de a distinge poezia de ritual, de magie, de muncă sau de joacă. Literatura are de asemenea o funcție sau o „utilitate” socială care nu poate fi pur individuală.

Relația între literatură și societate este de obicei studiată plecând de la afirmația, împrumutată din scrierile lui Louis-Gabriel-Ambroise De Bonald, că „literatura este o expresie a societății”. Dacă aceasta înseamnă că litera­tura, în orice moment, oglindește „cu exactitate” situația socială curentă, afirmația este falsă; iar dacă nu înseamnă decât că literatura prezintă anu­mite aspecte ale realității sociale, ea reprezintă un loc comun, banal și vag. A spune că literatura oglindește sau exprimă viața este încă și mai ambiguu. Și cel mai ușor lucru care se poate afirma. De aici, preferința scriitorilor și manualelor pentru subiectele care reflectă viața, ca și când literatura ar fi o oglindă, iar viața – un obiect așezat la marginea unui lac limpede care nu se obosește să vălurească. Scriitorul își exprimă în mod inevitabil experiența și întreaga concepție de viață; dar ar fi evident fals să se susțină că el exprimă complet și exhaustiv întreaga viață – sau chiar întreaga viață de la un mo­ment dat. A spune că autorul trebuie să exprime complet viața din timpul lui, că trebuie să fie „reprezentativ” pentru epoca și societatea în care a trăit înseamnă a folosi un criteriu concret de evaluare. În afară de asta, cei doi termeni – „complet” și „reprezentativ” – necesită, firește, o interpretare atentă: în majoritatea lucrărilor de critică socială ei par să însemne că auto­rul ar trebui să fie conștient de anumite aspecte sociale precise, de exemplu, de situația proletariatului, sau chiar că ar trebui să împărtășească o anumită atitudine și ideologie a criticului. între convingerile politice și ideologice ale scriitorului și exprimarea lor în operele de artă nu există o legătură me­canică. Și nici de tratare. Eminescu este romantic și senin în poeme sau melancolic și iubitor de liniște, câtă vreme publicistica lui este revoltată, al­teori analitică, niciodată împăciuitoristă.

Așadar, dacă se dorește a se ști cine este un scriitor, el nu trebuie căutat doar în fragmente din scrierile sale și nici măcar în întregul lor. Apartenența socială, atitudinea și ideologia unui scriitor pot fi studiate nu numai din scri­erile lui, ci adesea și din documente biografice extraliterare. Scriitorul a fost cetățean, s-a rostit asupra anumitor probleme având importanță socială și politică, a luat parte la evenimentele din timpul lui.

S-au făcut numeroase studii asupra concepțiilor politice și sociale ale dife­riților scriitori și s-a acordat o mare atenție implicațiilor economice ale aces­tor concepții. Multe opere literare, chiar de la noi, au fost reinterpretate în strânsă legătură cu contextul politic al epocii respective. Decenii la rând, după ocupația comunistă, au fost la mare preț scriitorii mediocri, doar pentru că aveau origine sănătoasă sau se ocupaseră de „viața grea a țăranilor”.

Sistematizate, datele privind originea, apartenența și ideologia socială duc la stabilirea unei sociologii a scriitorului ca tip sau ca tip într-o anumită perioadă și într-un anumit loc. Putem împărți scriitorii în funcție de gradul lor de integrare în procesul social. Integrarea este foarte mare în literatura populară, dar poate atinge o formă extremă a divergenței, a „distanței soci­ale”, în cazul boemei, al „poetului blestemat” și al geniului creator liber. în general, în vremea din urmă și în Occident, scriitorul pare că și-a slăbit le-gâturile de clasă. A apărut o intelectualitate, o clasă intermediară de profe­sioniști relativ independentă. Sociologiei literare îi revine sarcina de a stabili poziția socială exactă a acestei clase, gradul ei de dependență față de clasa conducătoare, sursa economică exactă a veniturilor ei, prestigiul scriitoru­lui în fiecare societate. Scriitorul este un lider de opinie și un creator de conștiințe. El are istoria neamului său în sânge, iar cuvintele limbii materne îi sunt respirație. Dar de aici și până la a le cere scriitorilor să educe masele de proletari în spiritul concepțiilor revoluționare, așa cum înțeleg dictaturile revoluțiile, este o cale lungă, pe care mulți, tocmai pentru că au conștiință profesională, nu vor s-o străbată. Scriitorul își găsește sursele de inspirație oriunde, el nu poate fi le­gat nici de proletariat, nici de burghezie, nobilimea și cei de la marginea societății sunt, pentru el, membrii aceleiași lumi, ai unui univers uman infi­nit de trăiri și sensibilități.

Propunându-ne să analizăm literatura română postbelică din perspectivă sociologică, constatăm că aceasta a traversat o perioadă „obsedantă”, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ținut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete, „Unde mergem noi, Niculae?” și ajungând la afirmația „imposibilei întoarceri”, în ciuda faptului că viața era „ca o pradă”…

Întrebările unui scriitor se formulează ușor și sunt semnul tinereții spiri­tuale. Cu ele se plictisesc doar părinții când copiii lor abia au împlinit câțiva ani. Răspunsurile sunt ca ecoul unui strigăt: nu știm dacă vor veni înapoi vreodată, dacă se vor întoarce cu puterea tunetului sau vor dispărea ca ofta­tul unui pustnic.

Fragment din Introducerea la volumul O istorie politică a literaturii române postbelice de Petre Anghel, apărut la Editura RAO