Procurorul general al districtului Seul, un respectabil domn trecut de saizeci de ani si pe fata caruia se puteau citi atat intelepciunea varstei, cat si – sub forma de riduri adanci – urmele numeroaselor batalii purtate o viata intreaga cu ticalosi de tot felul, rasfoia filele unui dosar gros si oarecum derutant prin neobisnuitul cauzei supuse aprecierii sale.
Erau acolo declaratii olografe si fotocopii dupa materiale publicate in presa, in reviste stiintifice cu autoritate recunoscuta pe plan mondial, rapoarte oficiale, documente purtand antetul si parafele unor institutii impunatoare din Coreea si de dincolo de frontierele ei, ba chiar si plicuri mari cu fotografii, dintre care unele cu imagini si explicatii mai greu de priceput pentru o persoana nu tocmai familiarizata cu cercetarile de varf din domeniul geneticii. Nu intamplator distinsul as al investigatiilor criminalistice arata mai ingandurat decat in imprejurarile presupuse de studiul cazurilor curente din profesia sa.
Intr-o fotografie aparea chipul surazator al doctorului in stiinte Hwang, cu o boneta alba pe cap, ca de chirurg-sef. Subiectul pozei trada o dispozitie excelenta – se vedea asta dupa felul cum isi expunea dantura si dupa cutele aparute in coada ochilor sai mijiti. Dincolo de personaj, cadrul surprindea microscopul electronic si diverse alte aparate complicate, iar in fundalul scenei, o proiectie marita a campului celular aflat chiar atunci sub microscop. Alta fotografie, pe care nu intamplator procurorul general o pusese alaturi, il arata pe Dr. Hwang suparat, tinandu-si ochii in jos, ascunsi dupa pleoapele grele, si sugandu-si buzele ca un copil imbufnat care trebuia sa asculte fara o vorba mustrarile profesorilor sai, dupa ce fusese prins cu lectiile nefacute. Sau, ma rog, facute fuserit, copiate in pripa dupa altii, iar pe ultima pagina cu un rezultat corect, dar pe care calculele anterioare nu-l puteau nicidecum justifica.
Un document era, apoi, copia dupa diploma universitara a celui fotografiat astfel, atestand calitatea de veterinar a urmaritului. Altul era articolul din revista Science, unde fericitul de ieri si dizgratiatul de azi raporta realizarea cu succes a primelor tulpini celulare create cu materialul clientului. Altfel zis, tesuturi rezultate din embrioni umani clonati si de la care se astepta ca, in timp, sa conduca la vindecarea bolnavilor de diabet, de diverse paralizii si de sinistra boala Alzheimer. Mai erau in dosar decupaje din ziarele coreene, unele proclamandu-l pe veterinar “mandria tarii”, altele facandu-l escroc si falsificator de probe, vinovat de prabusirea sperantelor tuturor celor care, din carucioarele lor pe rotile, il privisera ca pe un Mesia al stiintelor medicale de azi si de maine, garantia vindecarii lor miraculoase.
Rasfoind mai departe, preocupat, procurorul general dadu peste niste materiale cu caracter delicat, intrucat emanau de la guvern si aratau negru pe alb sumele de zeci de milioane de dolari investite oficial in cercetarile intreprinse de Dr. Hwang Woo-suk, “savant coreean de exceptie”, si echipa lui de eminenti cercetatori. Alaturi se afla declaratia lui Kim Sun-jong, unul dintre amintitii colaboratori, care, cuprins de remuscari fata de profesie, marturisea jenat cum a fost fortat de seful echipei sa ajusteze niste fotografii destinate revistelor de stiinta americane, in asa fel incat pretentiosii lor redactori sa ia de bune clonarile de la Seul. Cei dusi astfel de nas aduceau in dosar partea lor de inciudata umilinta. “E o afacere trista”, recunosteau cuvintele scrise de Dr. Kennedy, editorul revistei Science, constrans de turnura lucrurilor sa adauge ca nu traia tocmai cea mai fericita zi din viata lui.
Intre documentele cu antet, figurau mai multe acte provenite de la Universitatea Nationala din Seul (unul semnat chiar de rectorul Roe Jung-hye), institutie fericita cu putin timp in urma sa-l aiba in corpul sau profesoral pe gloriosul Dr. Hwang, iar acum nevoita sa se dezica de el ca de o boala rusinoasa. Seminarul organizat anume spre a analiza temeinic rezultatele sale in domeniul producerii de tulpini celulare clonate stabilea fara putinta de tagada ca noua din cele unsprezece probe prezentate fusesera fabricate si nu aveau nici o urma din ADN-ul pacientilor de la care somitatea profesiei veterinare sustinuse ca le-a recoltat.
In fine, procurorul general ajunse si la un manunchi de pagini scrise de mana si prinse laolalta cu o agrafa. Erau declaratiile catorva tineri cercetatori cu roluri mai modeste in echipa lui Hwang. In ciuda tuturor necazurilor cazute pe capul sefului lor, acestia dovedeau ca-l respecta si isi mentin nestirbita increderea in el. Cea mai entuziasta era o tanara masteranda din Japonia, care semna Madame Butterfly si nu ascundea faptul ca venise in Coreea anume ca sa-si vindece ranile lasate in suflet de un ofiter american de la baza de submarine din Nagasaki, iar in plan secund, sa se impartaseasca din stiinta eminentului Dr. Hwang Woo-suk. Citind declaratia, procurorul general ramase pe ganduri, intrucat ceva ii suna cunoscut si nu reusea sa-si aminteasca prompt ce anume. Apoi privirea ii aluneca mai departe si isi concentra atentia la argumente. si masteranda in cauza contesta categoric invinuirile aduse de catre invidiosi profesorului ei, pe care il vedea in continuare in postura de somitate a stiintei “nobelizabila”. (Aici, semnatara redactase gresit: “novelizabila”, dar scaparea poate fi pusa pe seama cunoasterii imperfecte a limbii coreene de catre micuta japoneza.) Importante pareau sa fie unele amanunte tehnice legate de clonarea catelului Snuppy, fiindca tanara doamna Butterfly participase efectiv, impreuna cu cativa colegi, la momentul respectiv. Nu fusese tocmai simplu. Cateaua purtatoare a ovulului desemnat de Dr. Hwang drept element vital al experientei respective nu prea dadea semne de supunere, incat colegul Nam Jae-won trebuise s-o tina strans pana cand dulaul afgan savarsea in calduri clonarea. Drept care Nam se si alesese cu o muscatura la mana.
Terminand de meditat asupra cazului, procurorul general al districtului Seul inscrise apasat pe coperta dosarului: NUP. Care si in limba coreeana inseamna tot neinceperea urmaririi penale. Sa judece mai departe cei de la Universitatea Nationala. Doar n-o sa-si lege el numele de condamnarea unui posibil castigator al Premiului Nobel!