Povestea unei iubiri
Jurnalul Ellei Filitti
adnotat de Principele Carol
(22 iunie 1915 – 22 decembrie 1916)
Editura Corint junior
Colecția Istorie cu blazon, coordonată de Fili-Luican Iorga. Traducere din limba franceză, note și comentarii de Georgeta Filitti. Jurnalul i-a fost pus la dispoziție traducătoarei de graficianul Tudor Jebeleanu. Caietul l-a luat din palatul Pelișor tatăl lui, scriitorul Eugen Jebeleanu, care credea că e vorba de notele Valentinei (Zizi) Lambrino, cu glose ale principelui Carol. E un caiet cu scoarțe negre, nepaginat, peste care s-a lipit hârtie colorată cu o imagine caracteristică Art Nouveau. E scris alternativ, cu cerneală neagră și creion, de Ella și Carol. Sunt 111 foi de jurnal scrise între luni 22 iunie 1915 și vineri 22 decembrie 1916. Ultima adnotare a principelui Carol e din 30 septembrie 1916.
Pentru evidențierea intervențiilor principelui Carol editura a folosit la tipărirea acestei ediții culoarea albastru. În note sunt reluate și pagini din jurnalul acestuia, din anii 1914-1916, privitoare la relația cu Ella Filitti.
În cuvântul de însoțire, istoricul Georgeta Filitti scrie: „Au fost odată doi tineri, un băiat și o fată, care se iubeau și pe care soarta, urgia războiului i-a despărțit pentru totdeauna. În această cheie romantică, impregnată de inocență, visare, obsesii dureroase trebuie citit Jurnalul Ellei Filitti, ca de altfel și paginile răzlețe rămase din creația similară a iubitului ei, principele Carol, viitorul rege al României. Ideea publicării Jurnalului n-a plăcut unor membri ai familiei Filitti: «E o femeie din neamul nostru părăsită. Și pe urmă reputația scandaloasă a principelui în materie de cuceriri în dreapta și în stânga! Cel mai bine e ca în istorie să rămână doar legătura Filitteștilor cu Hohenzollernii prin bunicul Constantin, aghiotant al lui Vodă Cuza și apoi al bunului rege Carol. Mă rog, și Puiu, fratele Ellei, poate fi pomenit, fiindcă i-a fost aghiotant nepotului și a pătimit destul pentru asta!» Era o părere de care, firește, trebuia să ții seama. Și totuși, când am avut prima oară în mână manuscrisul, prin amabilitatea domnului Tudor Jebeleanu (acesta credea, ca și tatăl său, că e vorba de Zizi Lambrino și se întreba de ce principele Carol o numește tot timpul „Păsărica!”), în mine a prevalat dorința istoricului de a da la iveală mărturii despre vremuri trecute. E atâta candoare, suferință sinceră, zbucium sufletesc, în contrast violent cu pragmatismul zilelor noastre, când parcă oamenii au pierdut capacitatea de a iubi, încât mi s-a părut că dezvăluirea Jurnalului nu poate fi decât un remember delicat a ceea ce simțeau oamenii altădată. Apoi, imaginea vieții personale a regelui Carol al II‑lea, de la Zizi Lambrino înainte, de doar o suită de gesturi, mai totdeauna în răspăr, frizând scandalul, unde moralitatea, ținuta de monarh adevărat, separația riguroasă între ce trebuie să faci și ce ți se năzare să faci au fost cu bună știință ignorate. Or, omul acesta, hulit în taină până la abdicarea din 1940 și apoi fățiș în țară și străinătate, socotit doar un playboy, cu toate tarele unei atari petreceri reprobabile a vieții, și‑a avut și momente de sinceritate dezarmantă, de tandrețe plină de gingășie.
E răstimpul 1913-1916, când a iubit‑o pe Ella Filitti. Starea de grație care îi cuprinde pe cei doi tineri reiese, deopotrivă, din jurnalul propriu-zis al principelui. L‑am reluat, de aceea, în notele subsecvente ale textului Ellei Filitti.
Dar istoricul mai are un motiv să publice acest Jurnal. Paginile lui nu sunt pline doar de nesfârșite mărturisiri de dragoste, ci cuprind constatări realiste legate de război. Oricare observator ocular al cumplitelor momente din 1916, chiar subiectiv, pătimaș, cu judecăți adesea strâmbe, contribuie într‑un fel la creionarea evenimentelor care au marcat inexorabil istoria României.
Jurnalul dezvăluie și un crâmpei de viață cotidiană: cum își petreceau timpul tinerii, băieți și fete, ce însemna un grup de prieteni bine sudat, numit dintr‑o toană Birjăria. Dincolo de sentimentul puternic de solidaritate, un semn distinctiv avea să ajungă până la noi. Am aflat de el grație gentileții soților Alexandru și Pia Paleologu. Fiecare „birjar” avea o tabacheră de argint, cu toate numele – afară de al său propriu – gravate pe ea. Cea pe care o reproducem în album a aparținut Linuței Vidrașcu, mama lui Alexandru Paleologu.
Mare parte din ilustrația volumului reproduce fotografii de epocă din albumul 1‑er oct. 1912 – 1‑er oct. 1913, Au temps de la Birjărie, pus la dispoziție cu multă amabilitate de Lascăr Zamfirescu, nepotul de fiu al scriitorului Duiliu Zamfirescu.
Parcurgând paginile Jurnalului, întâlnești mai multe nume de oarecare rezonanță în istoria noastră. E vorba în primul rând de cei din generația Ellei Filitti și a principelui Carol. Cum în epocă jurnalele, și mai ales corespondența, făceau parte din cotidian (Ella Filitti scrie cu melancolie că, aflată la Paris, în 1913, primea zilnic o scrisoare de la principele Carol), nu ne‑a fost greu să adunăm o sută de scrisori de la sfârșitul irepetabilei Belle époque. Într‑un fel, înmănunchierea lor într‑un viitor volum va însemna un ecou al paginilor de față și totodată jaloane către o mai bună cunoaștere a unor timpuri de mult apuse.”