Voi începe îngroșând o coincidență. Lusitania (în latină Luxcitania, loc al luminii) a fost numele pe care autorii clasici ai Antichității l-au atribuit teritoriului din zona central-vestică a Peninsulei Iberice, unde trăiau populațiile lusitane, constituite în perioada finală a neoliticului. Punând în paranteză multele etimologii, năzdrăvane sau nu, ale cuvântului, voi zăbovi asupra uneia care a cunoscut o lungă perioadă de glorie printre portughezi. Cea potrivit căreia Lusitanii sunt niște descendenți ai lui Luso, fiul lui Bachus, și ai soaței sale, Lyssa, mai-marea adoratoarelor-preotese ale zeului – bacantele.

Iată că bacantele – ca un soi de ecou subtil al obârșiilor – se întorc la Lisabona, inima Lusitaniei, sub ciudatul, excentricul, narcoticul chip care le-a fost dat de Mihai Manuțiu, în spectacolul care le-a împrumutat și numele, o hierofanie modernă și sangvinolentă pornind de la textul lui Euripide. Trama e următoarea:

Dyonisos se întoarce la baștină, unde ține să îl pună la punct pe Pentheus, regele care refuză să-i respecte ritualurile. Zeul își convoacă bacantele, care, după scelerate libații, îl sfârtecă pe nesupus. Zeul este un handicapat motrice, cărat pe brațe, la fiecare apariție în scenă, și are un emisar, în persoana lui Tiresias, care comite toate crimele sacrificiale (abominabile, combinând canibalismul cu vampirizarea) în numele lui. Coregrafia și muzica, perfect ajustate la ritmurile asurzitoare și sufocante ale ordaliilor dionisiace, scenografia, de o complexă sobrietate (cutii de carton suprapuse, ca un puzzle al golului, plasa de sârmă ca un avertisment, sau ca o pavăză de rele așezată între spectatori și scenă), converg spre concluzia, zbierată pe rând și în cor, a dionisiacilor: „Fie ce-o fi, noi o să-l slujim Dionysos! Doar noi suntem întregi la minte, într-o lume de nebuni!” Atâta doar că întregii la minte, normalii, sunt răscoliți de toate anomaliile posibile: anacronisme (personajele vorbesc, uneori, la microfon, Tiresias cară precum negrii din Harlem un casetofon pe umăr, asta când nu cântă la un semi-violoncel cu sunet de contrabas), pofte trupești emanate ca dintr-o hazna a excesului, urletul ca exasperare a vorbirii și lovitura nemiloasă, încăierarea ca forme de comunicare nonverbală. Totul pe fond nervos, suc de portocale, fum de țigare și praf de faină.

Mihai Măniuțiu șochează, vrea să șocheze, dar nu cu orice preț. În sensul că toate elementele de sugestie expresionistă sau panică (Jodorowsky, Arrabal & co) agită specatorul, îi creează disconfort, îl fac să resimtă vibrant orgia scenică dar, dincolo de asta, îl și silesc să gândească (de fapt, pentru mulți, o altă formă de disconfort). Parabolă a delirului de putere, dar și amestec permanent, la limita inteligibilului, între viață și moarte (personajele sunt violate, ucise, apoi resuscită, nasc – scena finală, a menadelor convulsive, atinse de chinurile facerii sau ale morții, chircite pe niște mese ginecologice, zguduitor de bine desenată regizoral), montarea lui Măniuțiu este și o întoarcere la originile teatrului, pe vremea când spectacolul era o suită de ritualuri inițiatice, de serbări populare, de ceremonii din lungul cortegiu dyonisiac.

La Lisabona, unde a avut loc reprezentația, după stingerea luminilor, sala a amuțit. Transa se strecurase printre firele de oțel din paravanul avanscenei invadând sala. A urmat dezmeticirea, care s-a cântărit în aplauze nesfârșite.

Institutul Cultural Român Lisabona a prezentat vineri, 4 aprilie 2014, în sala Nova de la Teatro da Comuna (un prestigios teatru experimental lisabonez) piesa Bacantele după Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu, cu ansamblul Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște. În această formulă, spectacolul a avut premiera în anul 2003, devenind una dintre cele mai apreciate reprezentații din istoria teatrului târgoviștean și din creația regizorului Mihai Măniuțiu, fiind premiat la numeroase manifestări de gen: Festivalul Internațional de Teatru MOT, Macedonia (2005); Festivalul Internațional de Teatru „Marea Neagră” Trabzon, Turcia (2006); Festivalul Internațional de Teatru Alternativ din Muntenegru (2006).