O carte apărută la începutul anului 2014 în Franța, despre viața celebrei Nadia Comăneci, despre care s-a scris foarte mult, inclusiv biografii, a apărut și în românește în a doua parte a anului. O semnalăm întrucât este deosebită de tot ce s-a tipărit până acum. Nu este o biografie strictă, ci mai degrabă un roman despre un sistem totalitar și o fetiță manipulată de regimul comunist și care, după ce crește, devine femeie și fuge din țară, este manipulată aidoma în Occident. Sunt foarte multe fapte absolut reale în cartea Lolei Lafon, autoarea pare că o consultă pe celebra gimnastă, îi solicită informații, îi trimite capitolele scrise pentru a obține comentarii, dar în realitate n-a existat nicio relație între cele două femei, pentru că scriitoarea n-a avut vreodată intenția să scrie o biografie.
Fascinată de viața Nadiei, care a uluit lumea la Olimpiada de la Montreal, când calculatoarele au înghețat pentru că nu fuseseră programate pentru nota supremă și au transformat-o în idol, dar în egală măsură de viața românilor din comunism, Lola Lafon povestește în mare măsură ce își imaginează ea despre sportivă. O fetiță care a servit interesele unui om și ale unei gândiri politice, ale cărei dorințe proprii au fost copleșite cu unicul scop de a crea o imagine falsă pentru lumea întreagă. O epocă plină de cruzime, în care nu contau nici dorințele personale, nici capacitățile trupului, ci doar directivele politice și lipsa oricărui sentiment.
Pentru o generație întreagă ajunsă la maturitate după 1990, fără amintiri și neîncrezătoare în ce i se relatează, zugrăvirea comunismului este zguduitoare și terifiantă.
„În Vest, se știa adevărul. Oh, desigur, versiunea romantică a fascinat timp de câteva zile, să zicem până în 24 decembrie 1989, ajunul Crăciunului. Poporul care se ridică în sfârșit, drapelul găurit, mulțimile care cântă libertate, libertate, căderea dictatorului, bucuria de a fi eliberați de comunism pentru a merge în fine spre o transparență modernă, gata cu principiile desuete și li-berticide! Îmbătată de succesele de audiență, mass-media occidentale nu se încurcă cu virgule și înmulțește morții de la Timișoara, la urma urmei, ce sfârșit mai bun să dai Istoriei decât acele cadavre ale marxism-leninismului, acei martiri exemplari ai unui șef de stat pe care Franța 1-a decorat nefericit, cu câțiva ani înainte, cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare…
Apoi, foarte repede, stingheriți că n-au fost destul de atenți la detaliile ultimei performanțe comuniste, arbitrii din Vest sancționează acea mascaradă de proces, brutalitatea execuției, da, chiar așa, românii intră puțin cu stângul în balul nostru democratic. Istoria e deformată de minciunile lor, de trucaje grosolane, de false grămezi de cadavre.
Verdict: «Pseudorevoluția română nu e decât un basm. O înscenare pregătită cu grijă de serviciile secrete rusești, în înțelegere cu americanii. Românii n-au făcut mare lucru! Gorbaciov venise la București cu doi ani înainte ca să insiste în legătură cu o liberalizare a regimului, dar Ceaușescu, evident, se îmbățoșase. După căderea Zidului Berlinului și a regimurilor comuniste din jur, era de neconceput ca Bătrânul să rămână neclintit. Problema era nu de a ști dacă va cădea, ci în ce mod.»
Și, în timp ce iau notă de acele dovezi «incontestabile», îmi vine din nou în minte furia Nadiei, durerea ei când avea impresia că nu ascult ce spune, cu ceea ce numea ea «aroganța mea occidentală», modul meu de a zugrăvi blocul din Est caricatural, cenușiu. Stupefacția mea jenată când, la București, am fost confruntată cu amintirile contradictorii ale unora și altora pe când eu venisem să le aflu coșmarurile. Suspinele ostenite ale Nadiei în fața reticenței mele de a accepta că laboratorul fetițelor, acel sistem atât de defăimat de dresaj de gimnaste comuniste, fusese reprodus de Vest într-un mod formidabil îndată ce putuse să pună mâna pe secretele de fabricație.
Mass-media occidentale gestionează povestea Revoluției române, o istorie foarte asemănătoare cu cea a Nadiei C: numere, arbitri și transmisie în direct. Revoluția, în iarna lui 1989, a fost show-ul mondial fascinant, spectacolul ațâțător al unei prăbușiri, care 1-a detronat pe cel al gimnastelor implacabile, care nu cădeau niciodată.
Dar ea? Ce-a gândit ea despre această supunere colectivă la care a asistat banal, în fața televizorului dintr-o cameră de motel american, din care trebuia să plece în fiecare zi, urmărită de presă?”
O scriere incisivă, dar și o pasionantă meditației asupra evoluției corpului feminin și despre o adolescență răpită.
*)Lola Lafon – Fetița care nu zâmbea niciodată. Traducere din franceză de Viorel Vișan. Editura Trei