Inevitabil, laicismul face prozeliți și în România. Chiar dacă astăzi sunt insignifianți numeric, este de așteptat ca într-un viitor apropiat să fie ceva mai numeroși. Măcar fiindcă bună parte din tinerii noilor generații cred doar în ultimul tip de smartphone sau tabletă electronică, măcar fiindcă este ceva „diferit”, fiindcă unora o să le pară „cool”…

Prezentarea pe care și-o fac adepții acestui curent (pseudo)religios este de-a dreptul haioasă, căci, pretind ei, pe site-ul www.ceremoniiumaniste.ro, se „adresată tuturor persoanelor care se definesc în afara sferelor unei religii și care doresc să marcheze simbolic un eveniment important din viața lor, fie că este vorba despre căsătoria cu sufletul pereche sau venirea pe lume a unui copil”. Vom găsi oferte de preț (destul de piperat – de ce oare adepții unei noi credințe religioase nu uită niciodată aspectul financiar?), vom descoperi că în privința ceremoniilor laice de căsătorie nu contează sexul, cu alte cuvinte pot fi făcute și pentru persoane de același sex etc.

Întrebare: ați parcurs cu atenție citatul de mai sus, sunteți amabili să-l recitiți? Veți observa câteva cuvinte și expresii care ne îndreptățesc să considerăm întreaga poveste drept o nouă credință religioasă (dar și o bună afacere!). Nimic nou sub soare, de peste o sută de ani s-a tot scris despre ateism ca nouă formă de religie, de credință religioasă. Nu o să fac acum paradă de citate și de autori – cine caută găsește, nume însemnate, specialiști cu greutate (academică).

Să ne întrebăm simplu: de ce în cele de mai sus este vorba despre marcarea „simbolică” a unui eveniment important din viața noastră? Pentru simplul motiv că acesta, „simbolul”, este adânc însămânțat în ființa umană. Că uneori i se schimbă/deturnează sensurile, este adevărat. Dar simbolul continuă să funcționeze latent (nu mă pot abține totuși, iată un titlu pe care adepții laicității nu l-au studiat îndeajuns, dacă tot se referă la „simbol” – binecunoscutul volum „Sacrul și profanul”al lui Mircea Eliade). Dar de mitul „sufletului pereche”, ce părere aveți?

Și, în același context, de ce s-ar simți obligat un adept al laicității, al umanismului, să marcheze, totuși, un eveniment, atât de important în viața sa – precum nașterea, căsătoria, moartea?? Dar de ce tocmai aceste trei evenimente sunt atât de importante? Fiindcă ne aduc în rezonanță cu ceea ce  este Aici, cu Viața, și cu ceea ce este Dincolo de noi!… Adică re-intrăm în rezonanță cu ceea ce Este…

Nu este vorba numai despre vreo deprindere ancestrală „însămânțată” atât de puternic, încât, să spunem, vom putea astfel să o deturnăm „umanist” de la cele religioase. Este mai mult decât atât: este vorba – repet – despre nevoia de a intra în legătură cu ceea ce este mai profund în noi, în ființa umană, cu ceea ce este Dincolo de noi (dincolo de spațiu, dincolo de timp).

O ultimă remarcă despre timpul sacru versus timpul profan. Indubitabil, aceste ceremonii se pretind desacralizate. Dar de ce persistă nevoia de ceremonie, de ce persistă nevoia de marcare temporală a acestor evenimente?

Fiindcă acestea sunt caracteristici ale viului – vezi cercetările lui Sorin Comoroșan –, fiindcă în realitate „secționarea”, împărțirea, timpului prin apelul la ceremonii, la sărbători, nu este decât o altă formă de a ne plia pe niște realități cosmice, adică pe Realitate. Că unii le numesc sărbători sacre, alții profane (laice, umaniste) – este secundar. Important este că statutul de sărbătoare se păstrează și că această caracteristică nu apare de nicăieri, ci este o recunoaștere a unei realități și periodicități temporale existente deja, în funcție de o multitudine de ciclicități cosmice etc.

În fine, gruparea religioasă sus-menționată mai vorbește și despre ritual: „În spiritul filosofiei umaniste, ceremoniile sunt evenimente personalizate cu caracter simbolic, fără putere juridică, ce împletesc ritualul și sentimentul de comuniune fără implicații de natură religioasă”. Ba chiar – acum descopăr – mai adaugă și „sentimentul de comuniune”! Nimic de comentat…

Dacă nu ar fi înainte de orice o afacere – și aici circulă interesante informații despre banii cu care ar fi alimentate anumite ONG-uri din România, care promovează ateismul –, de ce nu se petrec gratuit aceste ceremonii?? Apoi, dacă nu ar exista pur și simplu ca „ceremonie”, tot ar mai avea credibilitate. Din fericire, omul nu poate sări peste umbra sa…  

Iar fiindcă spațiul de inspirație pentru cele de mai sus este cel binișor exersat al laicității franceze, să le urăm bun sosit adepților acestei noi grupări (pseudo)religioase cu un cuvânt inspirat din Evanghelia după Matei (13, 9), dar tradus pe limba lor: à bon entendeur, salut!