Si a facut-o, fie si cu pretul de a-si amana cu mai bine de un deceniu debutul editorial, care s-a produs abia in 1988, cu eseurile din Semnele timpului (1988), desi o buna parte a versurilor din Pharmakon (1989) fusesera scrise inca de la finele anilor ’70. Au venit apoi Cautarea cautarii (1990), Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999) si Disparitia si eternitatea Eonei (2006), pentru ca de curand autorul sa-si antologheze productia poetica intr-un volum de 200 de pagini*. Nu e putin; dar nici mult – mai ales daca punem in balanta cele patru volume de versuri (de fapt, trei, de vreme ce Cautarea cautarii nu e decat versiunea “integrala” a Pharmakon-ului) cu cele 11 opuri de studii, eseuri si publicistica pe care le-a publicat de-a lungul a doua decenii Liviu Antonesei.
Oricum, in cazul de fata cuvantul decisiv nu-l are statistica, ci logistica. Si aceasta pentru ca, in al doilea rand, Liviu Antonesei nici macar nu e “poet”. Cel putin nu in sensul tehnic si livresc in care a fost inteleasa (inclusiv de catre colegii sai de generatie) aceasta indeletnicire aparent inutila. Alexandrin ori postmodern, scriitorul iesean nu ar putea fi decat printr-o dilatare nepermisa a termenilor, caci ceea ce-i electrizeaza dictiunea este tocmai acea nestinsa “haine de la poesie” (“Cuvantul? Acesta-i insasi minciuna/ scufundandu-se-n lucrul ei randuit”), pe care autorul nu pierde niciun prilej s-o strige-n gura mare. Dimpotriva, ceea ce caracterizeaza aceasta poezie este perpetuarea (si, mai ales, combinarea) celor doua utopii definitorii ale modernismului hard: pe de o parte, incercarea de a evada intr-un teritoriu al transpoeticului prin purificarea limbajului comun; pe de alta parte, tentativa de a submina poeticul prin instrumentarea parsiva a limbajelor nepoetice.
De altfel, originalitatea lui Liviu Antonesei vine mai ales din faptul ca aceste doua utopii se manifesta in cazul sau nu alternativ, ci simultan. Indiferent care ar fi retoricile la care apeleaza autorul, in discursul sau ramane mereu o tensiune esentiala care-l impiedica sa incline decisiv balanta intr-o parte sau intr-alta. De altfel, aceasta oscilatie apare inca din poemul Ca si cum, care deschide Cautarea cautarii si pe care scriitorul il aproximeaza ca pe o “naiva, disperata incercare de a defini, de a exorciza bovarismul…” (bovarismul limbajului, se-ntelege). Combinand secvente “nude”, extrase parca dintr-o scenografie eminescian-ivanesciana, cu fragmente de comentariu metatextual, poemul e un fel de Inventie a lui Morel care sfarseste prin denuntarea brutala a caracterului fictional al intamplarilor.
Dar, in ciuda pendularii continue intre cele doua formule, modelul de tinerete al lui Liviu Antonesei ramane Mallarme, a carui influenta covarsitoare se observa atat in abundenta trimiterilor intertextuale, cat mai ales in ciclul Cautarea cautarii – Un cvartet (Incercare polifonica), compus din patru poeme al caror prototip este enigmaticul Un coup de des…. Din pacate insa “lectia” mallarmeana nu a fost pe deplin asimilata, de vreme ce, in ciclul citat, magia incantatorie a poetului francez se destrama in discursivitate si “filosofare” gaunoasa: “Cuvintele, in ele insele, de-a/ pururea pururi, prin ele, in ele/ insele…// Plange copilul acesta…/ dar unde-s cuvintele sa vorbim/ despre scancetul sau?/ stralucirea acestei roze,/ neantul acestei dorinte nemarginite,/ cin’ le-ar putea transpune-n/ cuvant?”.
Paradoxul a facut ca Liviu Antonesei sa-si descopere relativ tarziu o calitate pe care nu numai ca o avea de la bun inceput, dar care parea sa constituie chiar tinta cautarilor sale poetice. In ciclurile Antonevroze sau Pacatele capitale si Calatorie in erele geologice si alte poeme de dragoste, dar mai ales in amplul poem Urlu. Despartirea de lume. Un testament, versurile dobandesc o substantialitate pe care restransele imperfectiuni poliedrale din faza mallarmeana erau incapabile sa o genereze. E, poate, si aceasta una din consecintele imprevizibile ale acestui pharmakon pe care il constituie scriitura. Dar mai degraba e vorba de o exploatare ceva mai eficienta a propriilor resurse literare: incorsetata de tiparele Formei, incandescenta temperamentala a poetului nu putea sa functioneze decat contraproductiv; in schimb, pe masura ce renunta la ambitiile “puriste”, lirica lui Liviu Antonesei da la iveala o neasteptata efervescenta morala, pe care autorul o livreaza fie in ambalajul unui didacticism sarcastic, fie ca defulare nemijlocita, in care micile deraieri si redundante ale discursului devin indiciile unei constiinte in stare de alerta.
Procesul amintit se amplifica in ultimele doua volume ale poetului, care livreaza o drama mistica transpusa sub forma scenariului erotic. Insa aceasta aparenta inchidere a compasului textual nu inseamna o tradare a modelului originar, de vreme ce poemul se dezvolta, in bun spirit gnostic, tocmai prin exploatarea discrepantei intre “spirit” (forma) si “materie” (semnificatie). Ba un posibil principiu al acestor piese este chiar acela ca reusita e cu atat mai evidenta cu cat Eona se reveleaza in materii mai “degradate”. Altminteri, pe orice meridiane ar naviga, atentia poetului ramane mereu concentrata spre aceeasi stea polara a pasiunii, capabila sa catalizeze un eros cosmogonic: “Iubirea mea cu ochi de aur/ cu lungi intinderi de matasa -/ toata puterea mea de taur/ se-ascunde-n grota-ti luminoasa.// E-un du-te vino fara capat,/ o zbatere naucitoare,/ lin…tau, in dulce freamat,/ era boboc – acum e floare.// Iar gura mea pe tata-ti calda trezeste mii se spaime-n noi -/ privirea Domnului ne scalda/ pentru ca iarasi ne vrea goi/ pentru ca iarasi ne vrea goi” (Chanson d’amour).
Sa recunoastem: in asemenea momente, Liviu Antonesei scrie cu adevarat o poezie fara cuvinte.
*) Liviu Antonesei, Aparitia, disparitia si eternitatea Eonei, postfata de Serban Axinte, Editura Paralela 45, Pitesti, 2007, 216 p.