Militza Sion – Între arte vizuale și arhitectură
Muzeul Țăranului Român / Sala Irina Nicolau, până pe 11 august 2013
Lucrările Militzei Sion sunt un argument pentru a spera că între arhitectură și plastică, modernitatea nu a trasat o prăpastie, că orașul viitorului nu ține doar de performanța tehnologică fără a păstra nimic din gândul celui care-l desenează, din individualitatea gestului.
Orașele Militzei Sion sunt imaginare, dar „construite” pe cunoașterea temeinică a marilor culturi europene. Locuri din Grecia, Spania, Italia au marcat-o. Ea preferă asprimea reliefului, structurile piramidale, adoptă o perspectivă ce o distanțează de detaliu, arhitectura marcând reperul uman într-un mediu natural puternic. Prioritate capătă în această viziune atmosfera, ce pune în valoare calitățile sale picturale. Țărmurile sunt între ultimele sale lucrări și ele aduc în prim plan atmosfera Greciei. Forme puternice, percutante par a fi privite sub lupă. Libertatea gestului său o descoperim în cromatică, în jocul de hașuri de pe suprafață, în felul în care articulează raportul dintre pata de culoare și liniaritate. (Maria-Magdalena Crișan)
Elena și Marcel Scutaru – Forme empatice
Galeria Galateea, până pe16 august 2013
Curator: Raluca Băloiu
Imaginile se influențează și se amprentează reciproc dacă se află una în vecinătatea alteia. Acestea coabitează fără a-și încălca teritoriul, fără a-l violenta. Ele își împrumută una alteia elementele figurative, senzitive, reflexive, expresive, apropiindu-se de ceea ce înseamnă empatia formei.
Expoziția pornește de la ideea de empatizare a operelor de artă aflate în atelierul Elenei și al lui Marcel Scutaru. Cu cât lucrările stau mai mult timp împreună, acestea preiau din imagistica celeilalte. Cei doi artiști dezvăluie spectatorului un traseu al corespondențelor, în care imaginile aparțin unor discursuri diferite, dar se amprentează reciproc datorită alăturării.
Unul dintre elementele de legătură a celor două discursuri este ideea de colecție. Elena colecționează portretele celor dragi prin ilustrarea lor la modul literal, iar Marcel înfățișează forme de locuire prin casele arhetipale.
Un alt element comun celor doi artiști este pasărea. Așa cum aceasta este legată de cuibul său, tot așa omul este visceral legat de căminul său. Cuplul creează în jurul său un spațiu mistic, pe care-l accentuează prin prezența căminului asemeni lucrărilor lui Marcel. Prezența păsării subliniază frumusețea portretului în sculpturile Elenei Scutaru.
În parcursul expozițional, expresia epurată a formei este un alt punct comun. Tridimensionalitatea formei hieratice care își extrage seva din arta egipteană este modul de expresie al lui Marcel Scutaru. Elena preia același model de reprezentare din arta arhaică, transpunându-l în relief.
Cei doi artiști aparțin unui loc bine determinat din arta contemporană românească, iar acel loc poate fi ușor recognoscibil pentru că este amprentat cu efigia Scutaru. (Raluca Băloiu, manager Galeria Galateea)
Ștefan Radu Crețu – Disambiguation
Galeria Cuhnia / Palatul Mogoșoaia, până pe 1 Septembrie 2013
Absolvent al secției de Ceramică, sticlă, metal de la Universitatea de arte și design de la Cluj, cu master în arte vizuale la București, Ștefan Radu Crețu are o frumoasă formație artistică și o foarte interesantă viziune plastică. Julio Gonzalez și Berto Lambera sunt două posibile îndepărtate repere ale acestui inventiv metalist, neîntrecut bricoleur pentru care colajul în volum sau în relief aproape plat, de inspirație industrială, transpune o viziune suprarealistă înrudită formal cu aceea din pictura lui Neculai Păduraru. Sculptorul se exprimă în tabla tăiată, nituită, colorată puternic sau în uneltele, obiectele, deșeurile industriale pe care le refolosește într-o gramatică avangardistă, deseori vizând absurdul. Crețu crează o lume de film horror, cu făpturi robotice, aflate la intersecția viului cu mecanicul, sugerând ambele regnuri deodată. Motiv de îngrijorare, de fiori reci, amplificați de clănțănitul colților, foarfecilor în mișcare, mobilitatea lucrărilor sale fiind miza ce se adaugă puternicei impresii pe care formele coșmarești, suprarealiste, o produc privitorului.
Poate că mișcarea sacadată a mașinăriilor sale transpune plastic o spaimă din copilărie, devenită obsesie, anume tic tacul zornăitor al schelelor petroliere din jurul Câmpinei natale. Rezultanta este însă opera originală, inedită nu doar prin formă cât prin sincretismul mesajului pe care îl proclamă. (Doina Mândru)