O propunere de afaceri: integrarea europeana

Politica curenta romaneasca, indiferent de cine este facuta, are indiscutabila capacitate de a transforma orice proiect, orice principiu, orice ideal intr-o propunere de afaceri. Sa nu se creada ca un asemenea talent s-ar limita doar la practicile politice domestice. Politica externa este inspirata de aceeasi pasiune pentru profit. In 1999, de pilda, cand NATO a propus Romaniei, in spiritul solidaritatii fata de o comunitate lipsita de drepturi si libertati, sa primeasca refugiati din Kosovo, prima reactie a ministrului de externe din acea vreme a fost sa ceara o suma de bani pe cap de refugiat luat in grija de catre guvernul sau.
La randul ei, integrarea europeana ar trebui sa fie – si a fost de-a lungul istoriei sale – un proiect de societate. Guvernele succesive ale Romaniei au tratat insa aderarea la Uniunea Europeana ca pe o operatiune comerciala, menita sa aduca un profit maxim. In schimbul acceptarii unor texte legislative si a unor modificari institutionale marunte, cetatenii in general ar urma sa acceada, fara a fi invitati sa faca vreun efort, la bunastarea economica a societatilor occidentale. Anumiti cetateni insa au ajuns si vor ajunge in continuare la prosperitate prin recursul la finantari europene in cadrul celor mai diverse programe, de la Phare la SAPARD. Pe scurt, Uniunea Europeana este privita ca o sursa inepuizabila de fonduri ce pot fi obtinute, folosite si valorificate de intreprinzatorii romani in propriul lor interes si, daca este absolut necesar, in avantajul societatii.
In vreme ce averile catorva romani sunt finantate direct de programele europene, guvernul angajeaza destinele tarii si ale cetatenilor ei de azi si de maine, fara a avea vreo viziune sau vreun proiect propriu si fara a se gandi la consecinte. Cu o singura exceptie, toate capitolele de negociere cu Comisia Europeana inchise pana acum incep cu aceste cuvinte: Romania accepta in intregime acquis-ul comunitar al Capitolului n, nu solicita nici o perioada de tranzitie sau derogare si declara ca va fi in masura sa aplice in intregime, la data aderarii, acest acquis. Se vede cu ochiul liber ca guvernul PSD nu a negociat in fapt nimic si, fara a informa societatea, ii va pune pe romani, in 2007, 2009 sau oricand se va produce integrarea, in fata unei situatii a carei gravitate nu pare sa preocupe acum pe cineva. Subventiile in agricultura se vor diminua drastic. Actualul sistem de pensii – daca nu va fi capitalizat substantial – se va prabusi. Preturile vor exploda. Pe 1 ianuarie 2007 sau 2009 sau in orice alt an, Romanii se vor trezi intr-o tara care le va fi nu numai complet noua, dar si ostila.
Acceptand fara nici un fel de negociere conditiile Comisiei Europene, guvernul compromite insusi procesul de aderare care nu ar trebui sa aiba alt scop decat acela de a le oferi cetatenilor sansa istorica de a fi in sfarsit guvernati de o lege impersonala si egala pentru toti, si nu de oameni care interpreteaza si aplica legile potrivit propriilor interese. Romanii sunt pur si simplu condusi de catre guvernul PSD, cu complicitatea indiferenta a opozitiei, intr-o Uniune Europeana in care vor trai ca cetateni de categoria a doua.
Probabil ca cea mai semnificativa propunere de afaceri care inlocuieste proiectul politic priveste reforma sistemului de justitie. Sentimentul ca traiesc intr-o societate profund nedreapta, in care celor bogati si puternici li se permite totul, iar cei fara putere sunt imediat supusi rigorilor legii pentru cea mai mica abatere, s-a instalat definitiv in constiinta cetatenilor Romaniei. Presedintele de banca, senatorul sau procurorul care ucid sau ranesc oameni cu automobilul sunt in final exonerati de orice raspundere penala. Somerul care fura din piata cateva mere face in schimb ani grei de puscarie. Principala sursa a deficitului de dreptate din sistemul de justitie o reprezinta controlul absolut asupra profesiilor legate de administrarea dreptului si de apararea drepturilor a unor ?baroni juridici” – formati in timpul si in spiritul dreptului socialist insensibil si impermeabil la ideea drepturilor cetatenesti si libertatilor publice – care domnesc autoritar asupra facultatilor de drept, comisiilor parlamentare, a Institutului National al Magistraturii, a barourilor, parchetelor, tribunalelor si Curtilor. De 15 ani, cativa magnati ai profesiei juridice schimba intre ei posturile-cheie din Curti, comisii, tribunale, barouri, minister, parchete si facultati. Amenajarile constitutionale din 2003 nu si-au propus nici sa sparga acest monopol si nici sa reintemeieze sistemul. Dimpotriva, reforma justitiei s-a limitat, pe fond, la cresterea salariilor, privilegiilor si imunitatilor magistratilor. Daca tot e sa facem reforma, pare sa fi gandit guvernul PSD, macar sa se aleaga juristii cu ceva. Asa cum este practicat de guvern, procesul de aderare nu a dus pana acum decat la o consolidare a avantajelor grupurilor de interese corporate partizan sau profesional.
In plus, ?asimilarea acquis-ului comunitar” genereaza o inflatie naturala a actelor si operatiunilor ce cad in competenta administratiilor si institutiilor centrale si locale. Aceasta suprareglementare a vietii publice, deocamdata contradictorie si confuza, da o putere inca si mai mare juristilor, care detin stiinta interpretarii legilor si a negocierii modului lor de aplicare. Justitia este administrata astfel la o inca si mai mare distanta de cetatean, care ar trebui sa fie castigatorul negocierilor de integrare. Proiectul integrarii transformat in propunere de afaceri, ii exclude pe cetateni de la cunoasterea propriei comunitati politice.

* Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea din Bucuresti