Din punctul meu (necritic) de vedere, nimic nu-i mai placut de sarbatori decat o alunecare in romane politiste si alte carti de pura placere. Negutatorul de verdicte isi pune pentru o saptamana intre paranteze principiile, prejudecatile, mofturile strategice si ideile fixe, pentru a se cufunda intr-un John Le Carre de ultima ora, pentru a-si completa colectia de Maigret de la Polirom, holbandu-se la bizarul Sherlock Holmes de pe Hallmark etc.
Rare au fost in ultimul deceniu revelioanele care sa nu ma prinda cu vreun roman politist, fie ca resuscitam placeri stravechi, precum Arcasul verde, fie ca luptam sa ma familiarizez cu vreun SAS plictistor, jinduind la un E.A. Poe cinstit, in total dezinteres de James Bond & Co.
De aceasta data, la trecerea din 2005 in 2006, cam de pe la Sf. Nicolae la Sf. Ion, am avut parte de o captivanta suita romano-americana. La un capat al noptierei am pus volumele editate de Radu Niciporuc la Editura Fabulator si lansate la Gaudeamus: trei Chandler-i zdraveni (Simpla arta a crimei, Somnul de veci, Ramas bun pentru vecie) care isi cereau cuminte relectura dupa 50 de ani, apoi doi Ross Macdonald, autor despre care nu stiam nimic (Numele meu e Archer, Strain de oras), un Dashiell Hamett (Lovitura cea mare) si un Manuel V. Montalban contrariant cat incape (Eu l-am ucis pe Kennedy).
Ei bine, in talgerul celalalt al balantei s-a insinuat un soi bizar de Chandler autohton, cu totul surprinzator, in persoana lui Stelian Turlea*. Un roman scris de autorul Martorului, parintele lui Popeye-damboviteanul, asezat sub un motto extras din ziarul Ziua din 6 iulie 2004, unde micul nostru Paris rivalizeaza cu un Bronx cat lumea: “Orasul a devenit locul in care te rogi sa nu ti se intample ceva. In cazul in care nu esti agresat, nu cumperi serviciile nici unei prostituate, nu te deranjeaza consumul de droguri in public, nu iti place sa te fatai in discoteca si nu joci jocuri de noroc, vei putea spune ca ai vazut partea frumoasa a orasului…”.
Antrenant, cu suspans, scris in ritm profesionist, romanul este compus pana la un punct pe cele mai sigure si mai clasice retete ale genului. Monologul interior al unui mascul solitar, cinic, sarcastic oleaca, dezabuzat indeajuns si dur cu masura, nici winner, nici looser, plictisit de toate (“Am doua televizoare in casa, merg nonstop, 45 de programe de fiecare, toate programele au inceput sa semene. Am recitit toate cartile pe care le am in casa. Am vazut toate filmele de atatea ori ca le stiu pe dinafara. Ma plictisesc ingrozitor. Nu vreau sa innebunesc”) si care se scufunda – in postura Naratorului – in chat pe computer cu un anume Angel Two, un biet Don Quijote de Bucurestii Noi, prins “ca musca intre clanuri” mafiote. Din nonsalanta cu care autorul insira clisee, soarbe poncifele genului si ne face din ochi la tot pasul semne complice pentru acceptarea atmosferei retro si a conversatiilor traditionale, intelegem ca miza nu este suspansul in sine, ci e de cautat in alta parte. Nu neaparat in satira politico-sociala, ci catre un tip de atitudine textuala travestita in atitudine morala.
Dincolo de gasirea accidentala a gentii bucsite cu bani, dincolo de idila mazochist-involburat-rasucita cu blonda superba care-i taman amanta Chelului, zis Piele, adica Boss-ul omnipotent si inspaimantator, dincolo de riscurile si bataile pe deplin (adica inconstient) asumate, dincolo de clasica inscenare pusa la cale de mafioti pentru a-l compormite pe idealistul justitiar erotizat (blonda va fi bucsita cu o supradoza si defenestrata), dincolo de “verzisori”, de traficul cu prostituate in Bosnia sau de turnurile tiganesti din Slobozia – dincolo de acestea, deci, omul nostru (Liciniu Ciolacu), care simte “o nevoie disperata sa-mi pun castile pe urechi si sa ascult ore-n sir Bob Dylan si Elton John”, se – si ne – ineaca incet dar sigur intr-o Romanie a gastilor rivale, cu mentalitati cvasimedievale, a campaniilor electorale animalice, adica salbatice si jegoase, in Bucurestii impartiti intre Closca si Chelu pe post de Al Capone, unde numai firmele de salubritate castiga intr-un an sase sute de milioane de dolari. O tara unde complicitatea infractorilor cu politia, a traficantilor cu vamesii, a politicienilor cu ziaristii, a comerciantilor cu hotii este la fel de tare, de indelung verificata si de dulce precum complicitatea dintre lege si faradelege.
Morala fabulei e cu doua fete. Fata buna il arata pe Narator expediind salvator si razbunator in tot sistemul mass media discheta cu adevarul, cam ca-n Dosarul Pelikan: “Apas pe send. Dumnezu cu mila.”. Arestarile curg ca la balamuc, guvernul impune demisii la varful politiei, Interpolul e pus pe urmele Chelului in Germania. Fata cea rea e ca teatrul de umbre si papusi decapitate ramane etern, infailibil. “Din afacerea asta, avocatul a iesit cel mai bine. A cumparat toate proprietatile celor arestati. Unele ziare spun ca ar fi principalul sponsor al principalului partid de opozitie…”. Plus indoiala – care-i Angel Two cel adevarat, care-i cel fals? – intru care Naratorul va ramane captiv pe viata, precum Iona sorescianul: daca totul e invers? Cuminte si malitios, autorul nu raspunde.
*) Stelian Turlea, Iesi din rand!, Editura Fundatiei Pro, 2005, 153 pag.