In meciul de duminica, Juventus Torino a invins Piacenza cu 2 la 0. Victoria i-a fost dedicata lui Giovanni Agnelli, fostul actionar majoritar si presedinte al clubului din Torino, decedat cu doar trei zile in urma. Fotbalistii au tinut un moment de reculegere, au asezat un tricou alb-negru – culorile clubului – in locul din tribuna unde obisnuia sa stea Agnelli cand venea la meciuri, iar Alessandro del Piero, vorbind in numele jucatorilor, a spus ca echipa a incercat sa incheie socotelile cu adversarul inca din prima repriza, pentru ca Agnelli obisnuia sa ramana la meciuri doar pe timpul primei reprize. “Am jucat mai bine in prima jumatate si mai slab in a doua, ca si cum am fi stiut ca el a plecat la pauza. O sa jucam asa si in continuare, pentru ca el va continua sa ne vada si sa vegheze asupra noastra”.
Atasamentul echipei fata de ilustrul raposat e impresionant, numai ca, din cei ce l-au cunoscut pe Agnelli, dorinta de a face in continuare totul ca si cum el ar mai fi in viata nu si-au declarat-o pana acum decat fotbalistii. Rude, oameni de afaceri, oficialitati italiene si din strainatate au deplans in fel si chip disparitia sefului de la Fiat si i-au elogiat meritele, dar e putin probabil ca vreunul sa vrea ca lucrurile sa ramana asa cum le-a lasat el – in societatea italiana, in compania Fiat, pe piata auto mondiala si chiar in interiorul numeroasei familii Agnelli.
Comentatorii nu inceteaza sa vorbeasca despre faptul ca moartea lui Giovanni Agnelli inseamna sfarsitul unei ere, numai ca multi au in vedere doar posibilitatea ca americanii de la General Motors sau alti straini sa preia Fiat Auto, fosta mandrie a industriei auto italiene si nucleul imperiului Fiat – posibilitate careia Agnelli i s-a opus cu inversunare.
Era care ia sfarsit este insa cea a capitalismului reprezentat de Agnelli, unde dezvoltarea unei companii depinde nu de abilitatea sefului ei de a lupta cu concurenta, ci de relatiile lui cu elita politica si cea financiara a tarii, iar dificultatile din afaceri se rezolva prin interventii la stat, care regleaza lucrurile prin taxe vamale sau exceptari de la fisc. Este epoca in care o singura companie, asa cum a fost Fiat in anii sai de glorie, ajunge sa realizeze 20% din PIB-ul tarii, sa-si intinda tentaculele in aproape toate sectoarele economiei si sa angajeze sute de mii de oameni, trezind la viata regiuni intregi cufundate in saracie – pentru ca apoi, cand cererea pietei a scazut si concurenta a crescut, salvarea companiei de la restructurare sau de la vanzare sa ajunga o chestiune de prestigiu national.
Unii comentatori au conchis ca toate acestea sunt fenomene nespecifice lumii occidentale si ca, la fel ca si Mafia, nu se puteau intampla decat in Italia. In opinia lor, singura sansa pentru ca Italia sa ajunga sa semene cu celelalte societati din Vest e inmultirea unor lideri politici adepti ai principiilor pietei libere – ca Silvio Berlusconi, care a criticat deschis erorile de management de la Fiat – si a unor oameni de afaceri cu un mod de gandire mai curand apropiat de cel american – ca de pilda Roberto Colaninno, fostul sef al Telecom Italia, care vrea sa preia managementul Fiat si are un plan de restructurare a companiei bazat pe vanzarea altor divizii decat Fiat Auto. Idealul de industrializare a economiei italiene a permis, intr-adevar, aparitia unei firme excesiv de puternice in raport cu altele si dezvoltarea ei ca stat in stat; numai ca orgoliul, eroarea, compromisul sau dorinta de a-ti depasi rivalii prin orice mijloace sunt elemente comune in lumea afacerilor – si in Italia, si in Europa, si in Asia.

Modelul robotelului american
Primul Agnelli retinut de posteritate a fost Giovanni, nascut in 1866 ca fiu al primarului din orasul Villar Perosa, de langa Torino. S-a pregatit pentru o cariera militara, dar pasiunea pentru experimentele tehnice, mai ales in materie de vehicule, l-a apropiat la un moment dat de un nobil excentric din Torino, Emanuele Bricherasio di Cacherano, care voia sa infiinteze o fabrica de automobile (Fabbrica Italiana Automobili Torino – FIAT). Potrivit biografilor, Agnelli a fost cel mai putin bogat si cel mai putin aristocrat dintre cei ce au devenit, in 1899, membri fondatori ai Fiat. A fost, in schimb, cel mai hotarat: a ajuns dupa doar un an director executiv, iar in 1920 presedinte al companiei, pe care a condus-o cu mana de fier pana in 1943.
Agnelli senior a reusit sa dezvolte compania pornind de la modelul de productie industriala introdus in SUA de concernul Ford. Italianul a vizitat Ford de cateva ori, intre 1906 si 1912, si a adaptat pentru Fiat tipul de specializare maxima a productiei, care avea sa fie caricaturizat de Charlie Chaplin in filmele sale. Nu e de mirare ca s-a confruntat cu proteste ale lucratorilor, care in 1920 au ocupat fabrica de la Lingotto, prima capacitate de productie a Fiat; Agnelli a incercat sa le propuna sindicatelor ca Fiat sa fie transformata intr-o cooperativa condusa de catre lucratori, dar ulterior a abandonat planul, urmand exemplul altor industriasi italieni care se confruntau in acea vreme cu proteste sociale.
Seful Fiat a ajuns, in timp, sa faca parte din elita industriala a tarii, dar si din cea politica: in 1923 a devenit senator, functie de care s-a folosit ca sa-si promoveze ideile in materie de politica externa, ca si in materie de economie: dorinta lui ca Italia sa aiba relatii mai bune cu Uniunea Sovietica l-a dus la proiectul construirii unei uzine Fiat in Rusia, in 1924. Proiectul avea sa se materializeze cu adevarat insa abia dupa al doilea razboi mondial, cand nepotul lui Agnelli a reusit sa deschida enorma fabrica de automobile de la Togliatti, orasul sovietic rebotezat dupa numele celebrului comunist italian.

Viata pe Coasta de Azur
Unicul fiu al lui Giovanni Agnelli, Edoardo, n-a avut treaba cu Fiat; a avut o multime de functii publice onorifice, in diferite comitete si comitii, a coordonat dezvoltarea statiunii montane de schi Sestriere, s-a insurat cu o aristocrata – Virginia Bourbon del Monte, Principessa de San Faustino – si a avut sapte copii, dupa care a murit intr-un accident de avion in 1935. Dupa zece ani, si printesa a pierit, intr-un accident de automobil. Prin urmare, mostenitorii au ramas in grija bunicului, care si-a cautat intre ei un urmas la conducerea Fiat.
Dintre copiii lui Edoardo, in afacerile familiei aveau sa intre doar doi: baiatul cel mare, Giovanni (Gianni), nascut in 1921, si Umberto, nascut in 1934. Copilaria lui Gianni a fost demna de statutul social la care ajunsese familia Agnelli gratie dezvoltarii Fiat: a avut guvernanta englezoaica, a fost trimis la scoala de cavalerie  de la Pinerolo, la fel ca tatal si bunicul sau si a stiut de mic ce inseamna placerea calariei si a schiului sau a vacantei la mare intr-o vila somptuoasa a familiei. a absolvit Dreptul la Universitatea din Torino si, desi nu a profesat, de aici i-a ramas numele de “l’Avvocato”, cu care prietenii si admiratorii l-au rasfatat pana la sfarsitul vietii.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Gianni a luptat si in armata lui Mussolini, pe frontul de est, si alaturi de puterile aliate, in a doua parte a razboiului. Cert e ca la intoarcerea acasa a primit mai mult decoratii militare pentru vitejie, dupa care s-a intors la viata lui de lux, cu nuanta ca acum a inceput epoca de glorie a tineretii sale mondene.
Memorabila stralucire a stilului de viata al oamenilor cu bani din Europa anilor ’50 si ’60 ii datoreaza ceva si lui Gianni Agnelli, ale carui neglijente vestimentare deveneau peste noapte norma in moda (de pilda, ceasul de mana scos peste manseta camasii sau cravata peste pulover). De pe urma acestei epoci s-a ales cu renumele de playboy, cu tovarasia permanenta a paparazzilor, cu amicitia unor femei fatale ca Jackie Onassis, Ava Gardner sau Rita Hayworth si cu o sperietura zdravana, de pe urma unui accident de masina pe Coasta de Azur, in care era cat pe ce sa-si piarda viata (intamplator nu conducea un Fiat, ci un Ferrari). In acea perioada s-a casatorit, ca si tatal sau, tot cu o printesa – Marella Caracciolo di Castagneto, cu care a avut un baiat si o fata.
Desi fusese numit de bunicul sau vicepresedinte al Fiat inca din 1943, Agnelli nu s-a implicat cine stie ce in conducerea firmei pana in 1963, cand a preluat functia de director executiv si, trei ani mai tarziu, pe cea de presedinte al consiliului de administratie. Si acolo unde i-a lipsit experienta, i-au prisosit in schimb flerul si indrazneala. Una din primele lui decizii a fost sa intareasca prezenta Fiat in sudul sarac al Italiei, prin constructia unor noi uzine acolo. De atunci dateaza, de fapt, renumele lui Agnelli de binefacator al natiei; ziaristii straini intalnesc si azi prin Sicilia oameni care spun ca datoreaza aproape totul companiei Fiat – casa, familia, salariul de-o viata.
Intre timp, Fiat a continuat sa creasca o data cu tara: daca in primele decenii de existenta a creat locuri de munca si l-a obisnuit pe lucratorul italian cu munca in fabrica, dupa razboi l-a obisnuit pe consumatorul italian cu motorul si viteza. In 1955, firma a lansat modelul Fiat 600, care avea sa fie produs in patru milioane de unitati; ceremonia de lansare a constat intr-o defilare de masinute multicolore pe strazile orasului Torino, anuntand simbolic inceputul unei epoci a “motorizarii in masa”.
Din 1959 pana in 1968, productia de automobile a companiei a crescut de la 425.000 la 1.751.400 de unitati, iar penetrarea a crescut de la un automobil la 98 de locuitori pana la unul la 28 de locuitori. Si exporturile s-au majorat, de la 207.000 la 521.000 de automobile. In aceeasi perioada, forta de munca s-a dublat, de la 85.000 la 158.000 de oameni. Au fost deschise fabrici in strainatate, din Iugoslavia si Turcia pana in Argentina si Mexic.

Un alt soi de caracatita
In anii ’70 si ’80, Agnelli a avut o strategie pe doua directii: pe de o parte, de extindere prin inghitirea altor companii auto – asa a reusit sa preia sub umbrela Fiat marcile Lancia, Ferrari, Alfa Romeo si Maserati – pe de alta parte de extindere in alte sectoare, cu banii obtinuti de pe urma diviziei auto. Astfel a ajuns familia Agnelli sa aiba actiuni in asigurari, banci, media, ana si in industria alimentara sau textila, prin intermediul mai multor holdinguri nou create, imaginea de ansamblu fiind a unui actionariat extrem de ramificat, aproape impenetrabil.
Ca o asemenea strategie n-a fost cea mai potrivita in cele din urma o dovedesc acum, dupa moartea lui Agnelli, certurile dintre cei aproape 150 de membri ai familiei implicati intr-un fel sau altul in paienjenisul de firme dezvoltate de-a lungul anilor. La vremea cand au fost insa facute, investitiile respective au fost binevenite – pentru averea familiei si pentru prestigiul lui Agnelli, care devenea din ce in ce mai influent. A avut  de infruntat criticile celor ce afirmau ca puterea lui economica si tranzactiile avantajoase incheiate sunt rezultatul unor targuri cu politicienii, dar si ani intregi de greve si proteste sindicale. In calitate de presedinte al confederatiei industriasilor italieni in anii ’70, Agnelli a creat, impreuna cu seful celui mai mare sindicat comunist din tara, Luciano Lama, un sistem de indexare a salariilor in functie de cresterea preturilor de consum, cunoscut sub denumirea de “scala mobile” (scara rulanta), ale carui efecte au fost insa dezastruoase: credite neperformante in banci, inflatie de peste 20% si devalorizarea lirei.
Prin anii ’80, influenta lui Agnelli ajunsese atat de mare in societatea si in economia italiana, incat criticii sai erau nevoiti sa caute mult pana sa gaseasca vreun ziar independent de imperiul lui, unde sa se poata exprima. Cotidianul La Repubblica, de pilda, era detinut in parte de ginerele lui Agnelli, care avea si functia de director executiv al la Fiat. Agnelli era in tot si-n toate, in Italia si-n afara ei: membru al Comitetului Consultativ International al Consiliului pentru Relatii Externe (organismul prin excelenta al elitei oculte a politicii si a finantelor mondiale), presedinte de onoare al Consiliului pentru Relatii intre SUA si Italia, vicepresedinte de onoare al Asociatiei pentru Uniunea Monetara Europeana, primar al orasului Villar Perosa (ca si bunicul sau) intre 1945 si 1980 si senator pe viata incepand din 1991
Prosperitatea imperiului Fiat avea sa paleasca in a doua jumatate a anilor ’90, cand, in lipsa unor noi modele competitive, piata acestor automobile a scazut, iar italienii au inceput sa-si cumpere din ce in ce mai mult masini straine, mai performante si, uneori, mai ieftine. A devenit tot mai greu pentru Agnelli sa obtina de la stat un tratament protectionist care sa-l avantajeze fata de concurenta producatorilor straini. Dar conducerea Fiat, in frunte cu Giovanni Agnelli, a refuzat mereu sa vada adevarul in fata; in plus, concentrarea pe alte divizii decat cea auto a contribuit la diluarea finantelro companiei, care in 1997 a incheiat anul cu pierdere, pentru prima oara de la al doilea razboi mondial.
Mai mult, din orgoliu, Agnelli a tinut Fiat departe de febra fuziunilor si achizitiilor, care incepuse sa schimbe peisajul corporatist de o parte si de cealalta a Atlanticului: abia in 2000, batranul industrias a acceptat ca General Motors sa cumpere o cota de 20% din Fiat, in schimbul preluarii de catre Fiat a unui pachet de 5,1% din GM si, in plus, cu mult discutata clauza de vanzare catre compania americana a restului de actiuni, incepand din 2004. De atunci insa, averea familiei Agnelli n-a incetat sa scada, erodata de neincrederea pietei si de pierderile Fiat: in 2000, Forbes socotea valoarea proprietatilor familiei la 5 miliarde de dolari, pentru ca anul trecut sa le evalueze la doar 2,3 miliarde.

Epilog la bursa
Ziaristii mai rautaciosi au comentat ca moartea lui Giovanni Agnelli a deschis un alt episod dintr-o telenovela de familie – de data aceasta e vorba de mostenire. Dupa ce nepotul sau Giovanni (alt Giovanni) a murit de cancer in 1997, iar fiul sau Edoardo (alt Edoardo) s-a sinucis trei ani mai tarziu, toata lumea il vedea ca print mostenitor pe un alt nepot, John Elkann, care acum n-are decat 26 de ani. Este foarte probabil ca el sa mosteneasca, in cele din urma, imperiul Agnelli, sau ce va mai fi ramas din el dupa restructurare.
Deocamdata insa, la putere a venit fratele raposatului, Umberto, un om cu care Giovanni s-a certat nu o data pe teme de viziune de afaceri. Toata lumea spune ca el va fi deschis ideii de vanzare a Fiat Auto sau unei alte forme de restructurare a grupului, care sa-l aduca in cele din urma la eficienta. Deocamdata, un singur lucru e cert: ca a luat sfarsit un an destul de penibil, in care de fiecare data cand octogenarul Giovanni Agnelli se ducea la medic ca sa se trateze de cancer, bursele cresteau, in asteptarea unui deces considerat salvator pentru Fiat. Investitorii nu si-au pierdut timpul cu declaratii despre rolul lui Agnelli in constructia Italiei moderne, asa cum au facut oficialitatile; zecile de mii de muncitori care stiu ca isi vor pierde locurile de munca la Fiat nu-l mai considera deloc nici erou civilizator, nici idol, asa cum o fac fotbalistii de la Juventus.
In cele din urma, timpul va echilibra lucrurile si imaginea industriasului se va cristaliza altfel dupa ce emotia inmormantarii, disputele asupra succesiunii la conducerea Fiat si planurile de restructurare a firmei vor inceta sa mai ocupe primele pagini ale ziarelor. Dar pana atunci mai sunt inca multe meciuri de jucat – si nu toate in Serie A.

Clubul cu 17 milioane de suporteri
Clubul de fotbal Juventus Torino a fost legat de numele familiei Agnelli la fel de mult ca Fiat; primul Agnelli presedinte al clubului a fost tatal lui Giovanni, Edoardo, in perioada dintre cele doua razboaie. in decembrie 2001 insa, Giovanni Agnelli, proprietar al 99,6% din capitalul Juventus, a decis sa listeze la bursa cam 35% din actiuni, cu scopul de a face rost de bani; bugetele cluburilor europene suportau tot mai greu salariile enorme ale jucatorilor, iar singure transferurile (si Juventus il vanduse de curand pe Zidane la Real Madrid) nu rezolvau problema finantarii. Juventus a devenit atunci al treilea club de fotbal din Italia care intra pe bursa, dupa AS Roma si Lazio. Au fost oferite circa 35% din actiuni, iar conducerea clubului se astepta la o primire buna din partea investitorilor, atata vreme cat toate datele initiale erau incurajatoare: o valoare de piata de pornire de 508 milioane de euro (nu cu mult mai mica decat a lui Manchester United, cel mai scump club din lume), un profit de 5,8 milioane de euro in anul anterior si un numar declarat de 17 milioane de suporteri, peste nivelul oricarui alt club european. Reactia pietei a fost insa pe moment nefavorabila, actiunile pierzand in prima zi 5% din valoarea de pornire, pentru ca debutul alb-negrilor la bursa a urmat unui meci incheiat la egalitate cu Fiorentina, echipa mult mai slab cotata. Ulterior, ce-i drept, situatia s-a imbunatatit; in primavara anului trecut, Juventus era inclus cu ponderea cea mai mare, inaintea lui Manchester, in calculul indicelui bursier Dow Jones Stoxx Football, creat ca sa urmareasca evolutia celor 33 de cluburi europene listate la bursele de pe continent.

Fiat SpA
Anul infiintarii: 1899
Sediu: Torino
Fondatori: Emanuele Bricherasio di Cacherano, Giovanni Agnelli
Actionari cu peste 2%: familia Agnelli, prin holdingurile Ifi, Ifil si alte companii (35,03%), Generali (3,13%), Mediobanca (3,09%), Agentia Libiana pentru Investitii Externe (2,28%), Sanpaolo IMI (2,76%), Deutsche Bank (2,81%)
Pozitie pe piata: al saselea grup auto din Europa Occidentala si al zecelea din lume; cel mai mare grup industrial si cel mai mare angajator privat din Italia
Arii de activitate (prin divizii ale Fiat sau participatii la capitalul altor firme): productie de automobile (Fiat Auto, Ferrari), energie (Montedison), masini agricole (CNH Global), vehicule comerciale (Iveco), trenuri si sisteme de transport urban (Powertrain), asigurari (Toro Assicurazioni), utilaje industriale si componente (Comau, Magneti Marelli, Teksid), componente pentru industria aeronautica civila si militara (Fiat Avio)
Marci auto detinute: Fiat, Alfa Romeo, Lancia, Ferrari, Maserati, Iveco
Vanzari (2001): 54.661 mil. dolari (in scadere cu 5,2% fata de 2000)
Pierdere neta (2001): 387 mil. dolari
Numar de angajati: 198.764 (in scadere cu 11,2% fata de 2000)