Apropo de usurinta stilistica si usuratatea de caracter a valahilor, Aurel Cioran (niciodata impacat pe deplin cu vorbele grele ale fratelui sau la adresa Romaniei) imi spunea cu naduf candva: “Ce bine ne-ar prinde noua, romanilor, sa fim vreo zece ani minoritari! Sa vezi, atunci, cum am scoate la lumina tot ce avem mai bun in noi!”
Exact la asta ma gandeam daunazi la Chisinau, privindu-i cum stau laolalta, cu severa demnitate, sobra incruntare si incordare pe Vitalie Ciobanu si Vasile Garnet, Eugen Lungu si Nicolae Leahu, Valentina Tazlauanu, Em. Galaicu-Paun, Leo Butnaru si V. Vasilache, pe M. Cimpoi si Tamara Caraus, inclusv firea hatra si impatimita intru ambiguitate a lui Serafim Saka facand figura de luptator mucalit. Acolo oamenii nu-si prea permit ragazuri hedoniste si rasfat estetic, nu se joaca de-a ideile si angajarile, ci le traiesc la temperaturi de-a dreptul inhibante pentru pleziristul regatean deprins cu ludicul infidel, cinismul spectacular si inconstienta istorica. Iar varful lor de lance, taisul de fier dezgolit al noii generatii radical-liberal-occidental-sincronizante este Vitalie Ciobanu*, redactorul sef al revistei Contrafort.
La 39 de ani, licentiat in jurnalism (1986) la Chisinau, prozator, eseist, comentator politic in ziare si la Radio Europa Libera, cronicar literar si om de colocvii internationale (Viena, Moscova, Bucuresti, Praga, Mexico, Strasbourg), bun manuitor al eurolimbajului si partizan bine cumpanit al corectitudinii politice, Vitalie Ciobanu este cu adevarat o mandrie pentru blazonul fratilor basarabeni, chit ca are multi dusmani printre tombatere, ba chiar si printre… sustinatorii care-i amendeaza excesele reformiste, graba neconditionata a racordarii la globalism, puseurile radicaliste, ispita absolutizanta. Inca de acum patru ani, de cand i-am prezentat, impreuna cu Carmen Musat, in cadrul unui simpozion romano-basarabean la Fundatia Culturala Romana, volumul Frica de diferenta (premiul Uniunii Scriitorilor) m-au frapat neastamparul sau teribil, freamatul coleric, nervozitatea intelectuala. Nimic mai neobisnuit pentru scepticul regatean decat aceasta angajare fara fisura in viata ideilor si in viata de obste, drumul drept, pavat cu principii, paralele cu dispretul fata de ceticire, indoiala, dubla masura si oroarea de rugina, inertie, izolationism. Cati dintre noi ar putea afirma limpede ca Vitalie Ciobanu: “cultura are pentru mine un rost existential”?
“Miza acestor recuperari, subliniaza el in introducere, o constituie relansarea creativitatii in acest colt devastat al Europei, proces care nu se poate produce fara reanimarea simultana a spiritului critic si a genurilor sale adjuvante: eseul si critica literara. Sunt tocmai genurile care vertebreaza constiinta de sine a unei literaturi si-i confera o replica demna in civilizatie”. Intr-un peisaj dominat de filorusism si romanofobie, de colectivism si reactionarism, textele lui Vitalie Ciobanu fac, pentru unii, figura diabolizanta, parand, de cealalta parte, aproape soteriologice, ca sa zic asa. Fapt este ca stilul adeseori apodictic al autorului starneste inevitabil prudenta, rezerve, contraziceri. Cand ataca “nationalismul autarhic, primitiv, xenofob si ineficient” este, desigur, corect. Dar e pripit cand condamna “imixtiunea” Bisericii Catolice in viata societatii poloneze, ca “factor de intarziere si tentatie fundamentalista”, indiferent de argumentul de autoritate furnizat de Adam Michnik. E corect cand vede “diferenta si solidaritatea” ca notiuni complementare pe care trebuie sa mizeze intelighentia, dar e incorect ca, in numele postmodernismului, sa blameze “viziunile locale, bazate pe religios, mistic, tragic, existentialism”. De ce nu ar avea si acestea “dreptul la diferenta”? Este, tot astfel, corecta observatia privind clivajul dintre elite si “gradul de civilizatie al tarii” (26) insa reducerea biografiei lui Mircea Eliade la episodul legionar este, oricum am lua-o, o eroare (145). Sunt legitime rezervele fata de stilul lui Mihai Cimpoi (46) dupa cum sunt tentat sa-l creditez pe autor cand, vorbind despre basarabeni, afirma ca “aceasta frumoasa legenda cu oameni pasnici si blanzi nu mai rezista” (61, v. si la 90, despre “salierismul literar, adica ravna resentimentara a mediocritatii impotriva valorii”, la Chisinau, dar nici la noi nu se sta mult mai bine). Dar tot asa e vizibil partizanatul criticului fata de “ingerinta ludicului si ironiei in proza basarabeana”, unde “istoria tinde sa incremeneasca intr-un basorelief patetic”. Ceea ce, la urma urmei, e ceva normal, de vreme ce in tabara reactiunii virulenta monomaniacala e la ea acasa. In orice caz, dincolo de multele dovezi de simpatie fata de optzecism (aici, Cartarescu, Ioana Parvulescu, V. Em. Galaicu-Paun s.a., prezenti alaturi de O. Paler, A. Buzura, Monica Lovinescu s.a.) exemplar mi s-a parut echilibrul lui Vitalie Ciobanu din “Eruditia militanta”, unde, cu toata admiratia pentru Adrian Marino, stie foarte foarte bine sa puna lucrurile la punct: “nu credem ca inflatia de profetism in cultura romana ar dauna in metabolismul actului de creatie. Dimpotriva, este chiar o revansa metafizica asupra conditiei umane”. Iata echilibrul din “a treia cale”. Greu de atins, greu de urmat.
*) Vitalie Ciobanu, Valsul pe Esafod, Editura Cartier, Chisinau, 283 pag.