“Atât timp cât se aude muzica, trebuie să te ridici și să dansezi…”
Londra, o săptămână înainte de Crăciun, 2007
Șapte zile, șapte personaje: un manager de fonduri speculative aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacții a vieții sale, un jucător de fotbal profesionist recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puține cazuri și prea mult timp pentru speculații teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de canabis și de reality TV, și un conductor de metrou – o tânără al cărei traseu unește toate aceste vieți și multe altele într-un circuit zilnic.
Cu un stil îndrăzneț, romanul împletește ițele și tiparele complexe ale vieții urbane în lumea de astăzi. Lăcomia, efectele dezumanizante ale erei electronice și fragmentarea socială sunt doar câteva dintre temele abordate cu un umor fin, dar acid. Adevărul stă scris în fața lor cu litere de-o șchioapă, și totuși personajele refuză să-l vadă, continuând să-și joace rolurile mai departe, ca și când ziua de mâine ar fi doar un vis.
Scriitorul britanic Sebastian Faulks aduce sub lupă nu doar autoamăgirile eroilor săi superrealizați din punct de vedere economic, ci și speranțele și eșecurile lor. Pe măsură ce romanul înaintează spre un final dramatic, ei sunt forțați, unul câte unul, să se confrunte cu adevărata natură a lumii în care trăiesc.
“Secolul al nouăsprezecelea ne-a dat Bâlciul deșertăciunilor al lui Thackeray și Prietenul nostru comun al lui Dickens… Secolul douăzeci și unu ne oferă romanul lui Sebastian Faulks, O săptămână în decembrie.” – The Sunday Times
*
Duminică, 16 decembrie
Ora cinci și un frig teribil. Compactoarele și ciocanele pneumatice bubuiau în buruienișul de lângă West Cross Route, în Shepherd’s Bush. Cu numai zece luni înainte de programata inaugurare a celui mai mare centru comercial urban din Europa, pe locul acela acoperit de nisip nu se vedeau decât niște grinzi și niște traverse scheletice sub macaralele roșii, deși pe partea estică fusese ridicată deja fațada de culoarea mentei. Aici nu avea să fie un mall cu băncuțe și copaci, ci o aglomerare comercială în centrul orașului, în care lucrători imigranți urmau a fi plătiți cu capital străin pentru a stoarce profit peste profit de la fiecare londonez dotat cu un card de credit. Concomitent, la noul ei stadion “Emirates”, numit așa după o companie aeriană arabă, echipa Arsenal din nordul Londrei juca în lumina reflectoarelor cu Chelsea din vest, în vreme ce portarii – unul ceh și celălalt spaniol – săreau în sus și-n jos și se băteau pe spate și pe piept pentru a se încălzi. La Upton Park, în apropiere, suporterii părăseau stadionul după o înfrângere acasă, iar la numai câteva străzi distanță de Boleyn Ground, cu amestecul său de sentimentalism și de nemulțumire tipic pentru East End, o femeie solitară se ruga la mormântului unui bunic – venit din Lituania cu vreo optzeci de ani în urmă – în cimitirul supraaglomerat al sinagogii East Ham. Ceva mai sus, în Victoria Park, ultimii plimbători de câini își trăgeau corciturile înapoi, spre apartamentele din Hackney și din Bow, din blocurile înalte punctate de antene de satelit ca niște urechi ciulite către lumea de afară, în speranța unor bârfe sau a evadării, în timp ce într-un taxi care rula pe Dalston Road înapoi la garaj, termometrul de la bord arăta minus două grade.
În micul său apartament din Chelsea, Gabriel Northwood, avocat pledant de vreo treizeci și cinci de ani, citea Coranul și tremura. Practica dreptul civil – atunci când practica ceva; asta însemna că nu era implicat în “condamnarea infractorilor”, ci îi reprezenta pe oamenii angajați în litigii care aveau să le aducă reclamanților compensații financiare, în cazul în care câștigau. Mult timp, din motive pe care nu le putea înțelege cu nici un chip, Gabriel nu primise nici un fel de instrucțiuni de la avocații consultanți – acea ramură a profesiei juridice de care depindea el în activitatea sa. La un moment dat însă, îi căzuse în poală un caz – ceva în legătură cu un bărbat care se aruncase în fața metroului. Cazul viza măsura în care transportatorul putea fi considerat răspunzător fiindcă nu adoptase măsuri de siguranță corespunzătoare. Aproape imediat îi parvenise un al doilea caz: o instituție de învățământ locală dată în judecată de părinții unei eleve musulmane din Leicester, fiindcă nu i se permisese să vină la școală în portul tradițional. Cum nu avea cine știe ce alte preparative de făcut, Gabriel se gândise că ar fi bine să încerce să înțeleagă câte ceva din credința religioasă cu care avea să se confrunte; și apoi, își spusese el, orice persoană educată ar trebui să citească în ziua de azi Coranul.
La câțiva metri mai jos de locul în care citea Gabriel trecea o garnitură de metrou; în cabina conductorului, o tânără pe nume Jenni Fortune stinse luminile de interior, fiindcă reflexia propriului ei chip în parbriz îi distrăgea atenția. Încetini trenul, punând mâna stângă pe maneta de frână și, chiar înainte de a ajunge în dreptul semnalului, îl opri. Apăsă pe două butoane roșii pentru a deschide ușile și își îndreptă privirea spre oglinda laterală, urmărind cum urcă și coboară pasagerii.
Conducea metroul pe liniile Circle și Metropolitan de trei ani și încă mai era emoționată când venea la depou pentru a-și începe tura de opt ore. Îi părea rău pentru bieții pasageri care ședeau și fremătau în spatele ei. De pe margini, vedeau doar bagaje și paltoane, mânere de susținere și pluș tocit sub șirul de lămpi, cu încălzirea sufocantă, setată pe maximum. Răbdau aglomerația și plictiseala, întrerupte de puseuri ocazionale de frică, atunci când își făceau apariția tinerei băuți și spurcați la gură.
Din locul ei, Jenni vedea o întunecime ca de cărbune, punctișoare, o șerpuială de șine întretăiate și semnale care licăreau roșii ca niște tăciuni aprinși. Conducea trenul prin tuneluri cu șaptezeci de kilometri pe oră, așteptându-se parcă uneori să vadă schelete dansând pe ziduri sau lilieci care să treacă în zbor pe lângă capul ei. În față zări acele minuni ale ingineriei londoneze pe care nici un pasager nu le va putea vedea vreodată: galeria de cărămidă în care fuseseră săpate tunelurile și uriașa traversă de oțel care susținea o clădire cu cinci etaje deasupra intrării pe peron, în stația din strada Liverpool.
Săptămâna dinaintea Crăciunului era cea mai neagră perioadă a anului, din punctul de vedere al celor care se aruncau în fața metroului. Nimeni nu știa de ce. Poate că apropiata atmosferă sărbătorească readucea în memorie amintiri ale rudelor sau ale prietenilor dispăruți, fără de care curcanul și ornamentele de pom păreau doar niște sumbre mementouri ale unei lumi ce fusese odinioară pline. Sau poate că reclamele la camere foto digitale, la aftershave și la jocurile pe computer le aminteau oamenilor cât de îndatorați erau și cât de puține dintre darurile “pe care anul acesta trebuie neapărat să le ai” și le puteau permite de fapt. Sentimentul de vinovăție, își spuse Jenni, senzația că au eșuat în competiția pentru resurse – pentru DVD-uri și loțiuni de corp -, îi putea împinge sub roțile metroului.
În ceea ce o privea, ea spera să găsească sub brad cărți. Scriitorii ei preferați erau Agatha Christie și Edith Wharton, dar citea orice cu aceeași plăcere, filosofie sau romane ieftine. Mama ei, care venise în Londra din comitatul irlandez Cork, abia dacă avusese o carte în casă și privise cu suspiciune obiceiurile de lectură ale fiicei sale adolescente. O îndemna să iasă din casă și să-și găsească un prieten, însă Jenni păruse mai mulțumită să stea în camera ei, citind romane de șase sute de pagini cu titluri aurii, cu litere în relief, care povesteau modul în care un pogrom în Rusia dusese, două generații mai târziu și după multe suferințe și mult sex, la fondarea unei dinastii a produselor cosmetice în New York. Tatăl ei, originar din Trinidad, plecase de “acasă” când Jenni avea opt luni.
După ce i se încheia tura, avea să se întoarcă la romanul care câștigase cel mai mare premiu literar, Café Bravo, în 2005, și pe care ea îl găsea cam subțirel. Apoi, după ce va găti ceva pentru ea și pentru fratele ei vitreg, Tony, dacă era acasă, avea să se logheze pe Parallax, cel mai nou și mai avansat joc de realitate alternativă, și va continua să croiască o viață pentru personajul ei- sau “macheta”, așa cum se numea în cadrul jocului – Miranda Star.
Cu doi ani înainte, când abia își începuse slujba, Jenni avusese parte de un sinucigaș. Se apropia de stația Monument, când o neașteptată izbucnire de alb, ca un albatros uriaș care zburase de pe marginea peronului, o silise să frâneze puternic. Fusese însă prea târziu pentru a evita lovirea tânărului de douăzeci de ani, a cărui săritură depășise așa-numitul punct suicidar, fără a-l duce însă până la șina cu încărcătură pozitivă, aflată de cealaltă parte a liniei. “Să nu te uiți la fețele lor”, ăsta era mottoul conductorilor, și după trei luni de consiliere și de reabilitare, se întorsese în cabina trenului. Deși grav rănit, tânărul supraviețuise. Două luni mai târziu, părinții lui deschiseseră o acțiune civilă împotriva companiei la care lucra Jenni, acuzând-o de neglijență, pe motiv că lipsa măsurilor de siguranță fusese responsabilă pentru rănile suferite de fiul lor. Pierduseră, însă avuseseră dreptul să facă recurs, iar gândul la iminenta audiere – mâine urma să se întâlnească iar cu avocatul, domnul Northwood – îi întuneca lui Jenni Fortune ziua.
În acel moment, în bogata suburbie North Park, “amplasată” – așa cum se exprimase agentul imobiliar – “între avantajele naturale ale zonelor Heath și Green”, Sophie Topping tocmai preparase câte o ceașcă de ceai pentru ea și soțul ei, Lance, care lucra în biroul lui. De când devenise membru al Parlamentului, la ultimele alegeri speciale, lucra astfel în fiecare după-amiază de duminică. Sophie nu prea înțelegea cum se putea concentra el pe actele circumscripției când comentatorul meciului de fotbal urla la televizorul din colț, și bănuia că uneori mai moțăia pe fondul comentariului entuziast, și totuși somnolent. De teamă să nu-l descopere ațipit, cu gura deschisă, întotdeauna ciocănea la ușă înainte de a intra cu ceaiul.
-Aproape că am stabilit locurile pentru sâmbătă, îi spuse ea, întinzându-i ceașca din porțelan albastru, plină cu ceea ce el numea “ceaiul constructorilor”.
-Ce? întrebă el.
-Dineul cel mare.
-Oh, Doamne, da. Aproape că uitasem. Totul e sub control?
-Da, cred că o să fie o seară de neuitat.
Sophie se retrase la biroul ei și se uită la lista de nume pe care o printase din computer. Inițial voise o seară intimă, cu doar câțiva invitați de seamă, pentru ca Richard Wilbraham, liderul partidului, să vadă cam care era anturajul lui Lance. Dar când începuse să le treacă în revistă, șirul persoanelor importante pe care ea și Lance le cunoșteau – și voiau ca liderul partidului să știe că le cunosc – păruse să nu aibă sfârșit.
Privind iar numele, Sophie începu să schițeze planul dispunerii la masă.
– Lance și Sophie Topping.
Cel mai nou parlamentar al partidului, împreună cu soția lui. Era încă plăcut să poată rosti aceste cuvinte.
– Richard și Janie Wilbraham.
Richard, dinamicul parlamentar în devenire, va sta imediat la dreapta ei. Era suficient de simpatic, deși obișnuia să vorbească despre politică. Dar ce poți să faci?
– Len și Gillian Foxley, agentul local al lui Lance și minuscula lui soție.
Sophie avea să-l așeze pe Len între două femei, care vor fi nevoite să-i suporte halitoza, iar pe Gillian o exilă pe la mijlocul mesei, printre codași.
– R. Tranter, moderatorul plătit al discuțiilor de la clubul lunar de lectură al lui Sophie și recenzent de meserie.
Nu știa sigur care îi era prenumele. Omul se semna “RT”, iar femeile din grup i se adresau cu “domnule Tranter”, până când le invita să-i spună RT.
– Magnus Darke.
Probabil că nu era numele lui adevărat, își spuse Sophie. Era redactor de ziar și, prin urmare, un tip periculos, însă putea fi amuzant. Spusese o dată niște lucruri drăguțe despre Lance, îl numise “omul viitorului” sau ceva pe aproape. Sophie îndrăzni să-l așeze lângă deloc prietenoasa Amanda Malpasse.
– Farooq și Nasim al-Rashid.
Sophie ronțăi capătul pixului. Farooq era un magnat al producției de chutney și un generos susținător financiar al partidului. Părea un tip plăcut. Dar amândoi erau “pisălogi ai lui Allah”, așa cum spunea Clare Darnley. După ce se gândi o vreme, Sophie scrise numele fiecăruia alături de un Wilbraham, ca un semn de respect față de contribuțiile lui Farooq, și își făcu o notă mentală să nu pună pe masă, în dreptul lor, nici un pahar de vin.
– Amanda Malpasse.
Sophie se împrietenise cu Amanda în cadrul unui comitet caritabil. Locuia într-o casă mare și înghețată în Chilterns și era frumoasă într-un fel uscat, costeliv. Deja îl avea lângă ea pe Magnus Darke, așa că Sophie trebuia să găsească pe cineva mai energic pentru a-l așeza de cealaltă parte a ei.
– Brenda Dillon.
Sophie n-o văzuse până acum decât la televizor, unde apăruse în calitate de purtător de cuvânt pe teme educative. Despre soțul ei, David, un ziarist scrisese că este un mare amator de bricolaj și că obișnuiește să-și poarte cheile la betelia pantalonilor. Asta era ceva derutant.
– Tadeusz “Spike” Borowski.
“Uite un tip și mai gâdilicios”, își spuse Sophie. Borowski era un fotbalist polonez care juca pentru un club din Londra. Arsenal să fie? Nu, altul. Lance îl întâlnise atunci când echipa lui aprinsese luminile stradale de Crăciun și ajunsese să-l placă. Era de părere că prezența lui la masă avea să le confere un aer modern. Dar omul vorbea oare engleza? Și știa să se poarte? Ce le-o fi plăcând fotbaliștilor să facă după cină? S-o “pună câinește” sau “la proțap”? Sophie nu știa bine care era varianta corectă.
– Simon și Indira Porterfield.
Ei, cel puțin, erau plăcuți și puteau discuta încântător cu oricine. Simon era proprietarul miliardar al Digitime TV, ale cărui reality-showuri, mai cu seamă It’s Madness, salvaseră postul Channel 7. Indira era o prințesă născută în Bangalore, o frumusețe cu ochi înlăcrimați; el o numea “mireasa mea comandată prin poștă”, prima doamnă Porterfield fiind scoasă la pensie.
– Roger Malpasse, soțul Amandei.
Sophie zâmbi. Gândul la Roger îi aducea întotdeauna zâmbetul pe buze. Omul era un fost avocat corporatist, acum retras la o fermă unde își supraveghea caii antrenați în Lambourn. Sophie decise să-l așeze lângă Spike Borowski fiindcă, lăsând la o parte caii și câinii, fotbalul era unicul subiect desspre care îl auzise vreodată pe Roger vorbind.
– Radley Graves.
“Încă unul dificil”, își spuse Sophie. Graves era un profesor despre care se spunea că îl “meditase” pe Lance intensiv în timpul campaniei. Cea mai potrivită persoană lângă care să-l așeze era, evident, Brenda Dillon, dar ceva anume din atitudinea lui îi spunea lui Sophie că, probabil, nici unul dintre ei nu se va simți bine alături de celălalt.
– Gabriel Northwood.
El ar fi trebuit să fie în regulă, își spuse Sophie, deși totul depindea de dispoziția în care se va afla. Northwood era un avocat pledant cu tendințe de melancolie; uneori părea să se retragă din conversație. După ce se mai gândi puțin, îl plasă lângă doamna “Sos cu Lămâie”, Nasim al-Rashid.
– Clare Darnley.
Altă alegere ușoară. Clare era inadaptata preferată a lui Sophie – suficient de elegantă, dar aparent condamnată la singurătate. Poate pentru că avea o fire deschisă și critică; oamenii din lumea de azi nu se simt foarte bine când li se spune că anumite lucruri sunt “greșite”. Clare avea un serviciu oribil, ceva cu “asistența socială”. Sophie o așeză vizavi de Gabriel.
– John Veals, omul fondurilor speculative, niciodată zâmbitor, și Vanessa, soția lui îndelung suferindă, și ea membră a grupului de lectură.
John era o piatră de încercare, fără îndoială. Nu știa să facă conversație de complezență și deseori sosea cu întârziere sau suferea din cauza diferenței de fus orar – ori ambele. Și vorbea puțin. Pe Vanessa o înnebunea, Sophie știa asta. Pe de altă parte, lipsa de eleganță îl făcea să fie bizar de direct în conversație, dacă nu chiar spurcat la gură. Putea fi deci interesant. Sophie îi dădu jumătate din Indira Porterfield, iar Vanessei, draga de ea, i-l atribui pe Len Foxley.
Din volumul O săptămână în decembrie, de Sebastian Faulks, în pregătire la Editura Litera internațional, colecția Premium. Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu