O scrisoare de la Vatican

Paralel cu festivitatile de la 10 mai 1906 (23 mai pe stil nou), prilejuite de aniversarea celor 40 de ani de domnie a lui Carol I – iata, s-a implinit anul acesta un secol de la acel soroc -, se intamplau si unele lucruri mai putin placute pentru rege.
Bucuria festivitatilor si a expozitiei nationale de la Filaret, organizate de catre guvernul conservator, i-a fost umbrita de o scrisoare venita tocmai atunci de la Vatican si expusa regelui si lui Ferdinand de catre arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer, in calitate de destinatar oficial.
Era in duminica de Rusalii, pe 3 iunie 1906, cand Carol si Ferdinand s-au anuntat si au venit pentru liturghie, dar au mers direct la arhiepiscop si au ramas la el, slujba fiind incredintata de Netzhammer monseniorului Iosif Baud.
Scrisoarea, despre a carei sosire Casa Regala fusese instiintata deja, purta data de expeditie 8 aprilie, dar, explica Netzhammer, venise cu intarziere. Potrivit notelor din Jurnal, era semnata de cardinalul Merry del Val, pe atunci secretar de stat la Sfantul Scaun. Arhiepiscopul anuntase Curtea pe 2 mai, dar nu ii prezentase regelui scrisoarea. Acesta, dojenitor, i-a spus: “Nu v-ati grabit deloc cu aceasta problema, domnule arhiepiscop”. Raspunsul a fost unul diplomatic, aratand totodata respectul fata de rege al arhiepiscopului: prelatul nu voise sa tulbure festivitatile de la 10 mai.
De ce atata nerabdare de o parte si de diplomatie de cealalta? Pentru ca scrisoarea cuprindea raspunsul mult-asteptat dar taios al Vaticanului in legatura cu trecerea copiilor lui Ferdinand la ritul crestinilor orientali – cum se stie, majoritar la romani. Or, in situatia de neacceptat atunci la Roma a abandonarii confesiunii romano-catolice dobandite prin botez de catre tata, vina principala cadea, din punctul de vedere al autoritatii papale, asupra lui Ferdinand, ca tata si print mostenitor, si, desigur, asupra regelui. Asadar, demersurile facute anterior in doua randuri la Vatican in numele familiei regale de la Bucuresti de catre Dimitrie Sturdza ca sol eminent al acesteia si al tarii nu avusesera succes. Totodata, prin insasi pozitia sa ierarhica, arhiepiscopul nostru nu putea interveni si cu atat mai putin schimba nimic din decizia papala transmisa chiar lui spre a fi expusa regelui si urmasului sau la tron. Discutia pe marginea scrisorii s-a incheiat, inainte de plecarea lui Carol si a lui Ferdinand, cu aceste cuvinte ale regelui, evocate de R.Netzhammer:
“Aici stau fata in fata doua non possumus! (adica “nu putem”, in latina, n.a.). Dar, candva, am convingerea ferma, vom fi judecati cu mai putina asprime de catre Dumnezeul nostru decat de Roma”. “Sa speram, Maiestate!” a mai reusit sa adauge atunci arhiepiscopul, potrivit propriei relatari.
Am putea spune astazi ca aceste ilustre personalitati ale vremii, adica regele, Ferdinand, Sturdza si, fireste, nedeclarat, Netzhammer, erau, din punctul de vedere al relatiei dintre credinta si politica statului si totodata dintre biserici, pe o pozitie mult evoluata, care abia prin Conciliul numit al II-lea de la Vatican, din anii 1962-1965, avea sa fie castigata si recunoscuta oficial pe plan european si universal.
Cu privire la deschiderea si dorinta de apropiere de ceilalti credinciosi din tara a arhiepiscopului, am mai adus vorba anterior. Un episod petrecut cativa ani mai tarziu ii arata incercarile de a-i aduce si pe altii catre asemenea deschidere. Era la inceputul lunii iunie 1909, cand, dupa cum nota in Jurnal Netzhammer, biserica pe care o pastorea primea o vizita “la nivel inalt”. In trecere spre Constantinopol (de retinut utilizarea numelui antic si crestin al orasului Istanbul), s-au oprit la Bucuresti monseniorul Sardi, arhiepiscop romano-catolic de Constantinopol si delegat apostolic, impeuna cu secretarul sau, cu un slujitor si cu inspectorul Lobry. Dupa prima zi de vizita dedicata unor biserici si institute catolice, Netzhammer i-a propus, uitand, cum el insusi scrie, anumite “trasaturi” ale unor asemenea prelati, sa viziteze cateva biserici ortodoxe, profitand de slujba de duminica. Inaltul prelat a refuzat categoric. Totusi, ajungand cu trasurile in dreptul bisericii Domnita Balasa, cum o cunosc azi bucurestenii, “cea mai nobila din oras” dupa afirmatia lui Netzhammer, monseniorul Sardi, atras de ceea ce vedea, a cerut sa se opreasca si chiar sa intre. Cand arhiepiscopul a facut semn de plecare, tocmai monseniorul Sardi era cel care voia sa mai ramana. “Delegatul apostolic era emotionat”, scrie Netzhammer in Jurnalul sau.
Opera ecumenica a arhiepiscopului catolic de Bucuresti nu se oprea aici, pentru ca, de fiecare data, ca si in acea zi, era si una de cultura. Le-a explicat oaspetilor cum, de fapt, biserica de langa Palatul Justitiei (inca nou pe atunci, inaugurat in 1895) era centrul spiritual al Asezamintelor Brancovenesti, danie a familiei domnesti cu aziluri si spitale. Astazi a mai ramas doar biserica, ascunsa dupa dupa blocuri anume ridicate ca sa nu se mai vada, catre finele anilor ’80. In 1985, a inceput demolarea completa a Asezamintelor, spre a se croi asa-numita pe atunci Cale a Victoriei Socialismului, care a distrus si mutilat o mare parte dintre monumentele, casele si strazile vechi ale orasului si, impreuna cu acestea, istoria lui si a noastra. Raymund Netzhammer insusi le indragise si se bucura de ele ca “un bun roman” ce devenise in noua sa patrie.