Fostul ambasador Gabriel Gafița pregătește la Editura Nemira un volum de povestiri în care împărtășește cu cititorii români experiența acumulată în anii de dimplomație. Chiar dacă autorul este diplomat, povestirile din Zahăr și miere nu sunt memoriile sale, deși unii ar putea fi convinși că sunt. Ficțiunea, odată creată, nu se mai lasă ținută în frâu, iar limba are o răbdare infinită de a se lăsa maltratată de vorbitorii ei.
Ce face o ambasadă când nu mai are steaguri? Cum beneficiază un delegat de servicii extra la hotel? Ce ideal în viață are un român de succes în străinătate? De ce o româncă tânără e mai bună decât o româncă harnică? Ce șanse au rromii în Europa și ce șanse are Europa în fața rromilor? Cum poți scăpa de un șef ostil ca să te bucuri de viață în locul lui?
Ambiții, speranțe, eșecuri, confruntări, abuzuri, intrigi, reușite, toate tratate neutru, rece, fără patimă, tot astfel cum excesele, absurdul și enormitățile s-au instalat comod în viața noastră reală. Ba chiar ne-au devenit simpatice, apropiate, pline de un umor firesc. Atât de firesc încât, transpuse în alte locuri din lume, nu ne mai dăm seama că formează imaginea externă a României actuale.
Gabriel Gafița s-a născut la 4 martie 1952 la București, ca fiu al editorului și istoricului literar Mihai Gafița. A urmat studii liceale și universitare la București (1959-1975), absolvind Facultatea de Limbi Germanice. În perioada 1977-1990 a fost lector la editura minorităților Kriterion. În 1990-1991, a lucrat ca expert guvernamental pentru minoritățile naționale la Guvernul României, participând cu intervenții la mai multe reuniuni ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa consacrate problemelor interetnice. În anul 1991 a îmbrățișat cariera diplomatică, ocupând în Ministerul Afacerilor Externe funcții de la referent până la secretar de stat. A fost consilier cultural în Marea Britanie și ambasador în Canada, Malaezia și Portugalia.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1976. A debutat în revista „Amfiteatru” din București în 1968. Prima sa carte a fost volumul de proză fantastică Moartea măștilor (1971). În continuare, a publicat romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria (1978) și Iarna e o altă țară (1980), care s-a bucurat de o bună primire atât din partea publicului cât și a presei literare, fiind tradus în R.D. Germană (1983), Polonia (1984) și Ungaria (1985). În 2012 romanul a fost reeditat în Germania în format e-book. Două romane scrise în deceniul 1980-1989 i-au fost respinse de cenzură, neputând apărea decât după căderea dictaturii: Martiriu parțial (1991) și Schiță de portret pentru cap de familie (1995).
O scurtă prelungire
Ambasada avea două consulate generale în subordine: în orașele T. și M. Consul general în orașul T. era dl. Stere Pădureț. Consul general în orașul M. era dl. Sofian Zdrâncă. Domnul Stere Pădureț făcuse patru ani la post și primise anunțul de rechemare, cu termen în timpul verii, așa cum se făceau de obicei schimbările de personal. Urma să fie înlocuit la începutul lunii august de un nou consul general, dl. Dorijan Buluță, a cărui soție gravidă trebuia să nască în septembrie, drept care familia era pusă într-o dilemă: fie se grăbeau să ajungă la post până la mijlocul lunii iulie cel mai târziu, altminteri soția nu mai putea zbura cu avionul, fie venea doar soțul singur, iar ea rămânea să nască în România, ceea ce însemna că, o bună bucată de vreme după naștere, nu putea călători cu un copil atât de mic. Asta pentru că noi, ambasada și consulatele generale, ne aflam într-o țară îndepărtată, foarte îndepărtată de România, unde se ajungea cu greu, după un zbor lung, cu o schimbare de linie aeriană și o escală de câteva ore pe unul sau altul din marile aeroporturi europene.
Dorijan Buluță l-a sunat pe dl. Pădureț ca să-l întrebe când intenționa să plece din orașul T., în așa fel încât să-și rezerve biletele de avion din timp, urmând să zboare în mijlocul verii, când lumea era în vacanță și călătorea încoace și încolo. Pe dl. Pădureț telefonul l-a enervat la culme: cu ce drept venea succesorul lui să pună presiune pe el să plece?
– Da, o să plec, că doar n-o să rămân aici, i-a răspuns el în doi peri nerăbdătorului din București.
– Pentru mine ar fi important să fie înainte de 15 iulie, a spus Buluță și a explicat împrejurarea cu soția.
– A, nici nu se pune problema de 15 iulie, a respins dl. Pădureț subiectul. Mai încolo… poate… mai discutăm.
Buluță s-a enervat la rândul lui:
– Nu înțelegeți că aici e vorba despre o naștere? Eu n-am cum să-i spun copilului să-și amâne venirea pe lume până când vă hotărâți dumneavoastră să plecați.
Asta, domnului Pădureț – dar mai ales doamnei Pădureț – li se păruse culmea obrăzniciei. Au pus-o pe seama faptului că Buluță era cu cel puțin o generație mai tânăr. -Unul din ăștia veniți în minister cu pluta, după revoluție, mi-a explicat dl. Pădureț plin de obidă, scăpându-i amănuntul că și eu eram unul dintre aceia ”veniți cu pluta”.
– Și ce mă interesează pe mine copilul tău? îi replicase dl. Pădureț în ciudă lui Buluță la telefon. Să se nască naibii când poftește. Mie ministerul mi-a fixat termen limită pentru retur 31 iulie și n-am gând să plec o zi mai devreme, e clar?
În această fază m-am trezit și eu târât în acțiune. Dorijan Buluță mi-a dat un telefon la ambasadă să-mi explice situația și să mă roage să-l determin eu pe Pădureț să plece în prima parte a lui iulie. Mi-a relatat cu lux de amănunte conversația lor telefonică și faptul că ”acest edec al trecutului comunist” spusese despre soția lui ”să nască dracului când poftește”.
Nu a trecut nici măcar o oră și am primit un telefon de la Consulatul General din orașul T. Era chiar dl. Pădureț. Mi-a relatat cu indignare convorbirea avută cu Buluță și presiunea insuportabilă pe care acesta o exercita asupra lui pentru a-l face să plece mai devreme de la post.
– Da, dar și dumneavoastră ați spus despre soția lui să nască dracului când poftește, i-am amintit eu cu o umbră de reproș în glas.
– A, v-a sunat să mă și pârască, a exclamat dl. Pădureț sarcastic. Nu, eu n-am spus de nevastă-sa nimic, ci de copil am spus… în sensul că să se nască la timp, din partea mea. Și oi fi scăpat și eu un ”naiba” în conversație, cum vi se întâmplă și dumneavoastră, și mie, oricui. Dar n-am spus ”dracu” în nici un caz. Vedeți ce japiță e tânărul și cum îmi pune-n gură vorbe?
– Bine, domnule consul general, am vrut eu să încheiem subiectul. Acum pe dumneavoastră, după patru ani la post, de ce vă deranjează atât de mult să plecați cu două săptămâni mai devreme, dacă vă roagă un coleg aflat într-o situație mai aparte?
– Pentru că, domnule ambasador, mi-a dat Pădureț prompt replica, eu mai am un lucru important de rezolvat aici înainte de plecare. O problemă de viață și de moarte pentru familia mea.
– Ce anume?
– Știți, fiul meu, Horațiu, intră în ultimul an de facultate la IT, aici, la Universitatea din T. Fiind diplomat, plătesc taxe de studiu ca și cum ar fi student local. Dacă ar fi considerat student străin, taxele ar fi așa de mari că, și dacă eu cu mă-sa aș mânca numai pâine cu ceapă restul vieții, tot nu mi-ar ajunge salariul să-l țin la facultate. De-aia doresc o scurtă prelungire, ca să apuc să-i plătesc taxele pentru ultimul an și plec. Copilul a făcut aici toată facultatea. Unde să meargă acum, în ultimul an de studiu?
– Și când trebuie să-i plătiți taxele? Până la 31 iulie? am întrebat.
– Nu, între 10 și 15 septembrie, a rostit el calm.
Ce mai puteai spune în fața acestei situații?
– Păi, în cazul ăsta nu vă ajută cu nimic dacă mai stați până la 31 iulie, am spus. Dumneavoastră mai aveți nevoie să stați până la 15 septembrie cel puțin, adică o lună și jumătate peste termenul indicat de minister pentru retur.
– Exact, cum vă spuneam, o scurtă prelungire.
– Și ministerul e de acord?
– La telefon mi-au spus că da, în principiu n-ar fi o problemă, dar că important e cum decideți dumneavoastră. De aceea v-am și telefonat.
– Și eu ce să decid? Să se amâne venirea lui Buluță?
– Ar fi o soluție, da. Poate cea mai bună. Să-i nască nevasta, să crească puțin copilul ca să poată călători și, când or fi întrunite toate condițiile, să vină, că eu nu mă cramponez de post.
– Domnule Pădureț, i-am spus, ordinul de numire al ministrului pentru Buluță a fost semnat cu începere de la 1 august. Știți foarte bine că nu mai poate fi schimbat.
– Ba poate fi, domnule ambasador. Orice poate fi schimbat pe lumea asta, m-a asigurat Stere Pădureț de la înălțimea experienței sale. Se anulează vechiul ordin și se face altul nou. Dacă i se explică domnului ministru, nu e nici problemă, o să înțeleagă. Și dumnealui e om, și dumnealui are copii, deci o să semneze un nou ordin.
– Și cine urmează să-i explice?
– Dumneavoastră. Cine e cel mai competent să aprecieze pe spațiul de acreditare, dacă nu ambasadorul?
– Dar de ce nu scrieți dumneavoastră direct ministrului, l-am întrebat, explicându-i situația și cerându-i să vă dea o prelungire de mandat? Sunteți șef de misiune, la fel ca și mine, aveți dreptul să vă adresați ministrului.
– -Domnule ambasador, cum mi-aș putea permite eu să trec peste capul dumneavoastră? m-a luat Pădureț sfătos, cu falsul respect ierarhic al șmecherului de profesie. Eu am luat decât niște referințe de la minister, ca să vă informez și să fiți în cunoștință de cauză că se poate. Nu vă rugam eu lucruri imposibile.
Situația din orașul T. mă lăsase fără replică. Până la urmă era vorba de copilul unuia (student) contra copilului altuia (încă nenăscut). Și din amândouă părțile problema îmi era pasată mie: eu să-l grăbesc pe Pădureț să plece, tot eu să-l amân pe Buluță să sosească. Sau să-i găsesc o altă soluție lui Pădureț ca să poată rămâne până în septembrie.
Am mai vorbit o dată cu Buluță: 15 iulie era ultimissimul termen. La 1 august, cum avea precizat în ordin, însemna să vină singur. Era prea târziu pentru soția lui.
– Am făcut un apel umanitar la înțelegere, mi-a spus Buluță. Dar Pădureț e un animal tâmpit și nu mai rezolv nimic discutând cu el. Singura mea speranță e în dumneavoastră, domnule ambasador, ca să-l convingeți să plece mai devreme.
M-am consultat și cu adjunctul meu. Formula minimei rezistențe era să cer să se respecte termenele indicate de minister. Adică Pădureț să stea până la 31 iulie, cum i se comunicase, Buluță să vină de la 1 august, cum scria în ordinul de numire al ministrului și, dacă doamna Buluță nu putea călători, să vină el singur la început, sau să-și ceară el din București amânarea plecării la post din motive familiale. Da, însă, dacă Pădureț era obligat să plece la 31 iulie, nu-i mai putea plăti fiului său facultatea în septembrie și deci tânărul era nevoit să plece și el în România cu facultatea neterminată, motiv pentru ca întreaga familie Pădureț să mă urască tot restul vieții că mutilasem destinul unui tânăr. Dacă Buluță venea singur la 1 august și stătea despărțit de soție și de nou născut până când aceștia puteau călători, avea să mă urască el din toată ființa că-l separasem de copil la naștere și categoric relația dintre mine și viitorul consul general din orașul T. avea să fie iremediabil compromisă. Dacă Buluță nu venea, în schimb Pădureț avea parte de ”o scurtă prelungire”, vorba lui, până când putea veni Buluță, eu nu aveam ce face cu recunoștința celui ce pleca, în schimb rămâneam în brațe cu ostilitatea celui amânat.
Și atunci am hotărât așa: să vină în orice caz Buluță cu soția în prima jumătate a lui iulie și urma să vedem ce facem cu Pădureț până la 15 septembrie, când avea să plece. Am discutat cu directorul de personal din minister și i-am propus să transfere temporar un post la ambasadă pentru două luni, pentru că aveam și posibilitate de cazare. Familia Pădureț nu mai putea rămâne în orașul T., fiindcă în apartamentul lor (închiriat) urma să locuiască Dorijan Buluță. La ambasadă era loc destul și îl puteam notifica pe Stere Pădureț drept detașat la consulat în capitală.
– Post nu am de transferat la ambasadă, mi-a spus directorul de personal. Dar dumneavoastră puteți să-l notificați drept viceconsul atât cât are el nevoie. La ambasadă, în orașul T. sau în orașul M. Și să locuiască la ambasadă, dacă acolo aveți loc.
– Păi, și eu din ce trăiesc, dacă nu primesc salariu?, m-a întrebat dl. Pădureț când i-am prezentat soluția găsită. Sunt eu, nevasta și băiatul, care avem de stat din iulie până în septembrie. Două luni fără salariu și cu taxele universitare de plătit…
Fragment din povestirea O scurtă prelungire, inclusă în volumul Zahăr și miere de Gabriel Gafița, în pregătire la editura Nemira, în colecția Cuaternar