Un autor cu totul atipic în orizontul literaturii actuale este Marin Mălaicu-Hondrari, întrucât nu doar temele obișnuite ale ultimei generații de scriitori lipsesc din recuzita sa, dar însăși sensibilitatea lui pare croită după alte tipare. Minimalismul, autenticismul programatic, violența imaginarului sau doar a discursului, tonul protestatar și impulsurile teribiliste îl lasă rece pe autorul Apropierii. În schimb, el s-a dovedit a fi, atât în proză, cât și în poezie – și asta îl deosebește într-un anumit sens chiar de colegii bistrițeni cu care împarte nu atât/ nu doar un oraș, cât un imaginar – mai degrabă artizanul unei sensibilități retro, neo-romantice, încrezătoare în posibilitatea spiritului de a modifica realitatea. De aici, și predilecția pentru două teme majore, destul de ieșite din circuitul tematic al ultimilor ani: dragostea și literatura.
Cele două compun ecuația extrem de dinamică, schimbătoare de la o carte la alta, a imaginarului lui Marin Mălaicu-Hondrari. În Zborul femeii deasupra bărbatului, pe când debuta ca poet, sentimentele sau gesturile erotice se subsumau aproape în întregime impulsului livresc. Imaginea femeii e aproape inseparabilă de imaginea cărții, ca și cum personajul central s-ar îndrăgosti la tot pasul nu de scriitoare get-beget, măcar de cititoare fervente: “printre umbrele verii/ cu gândul la cartea ta/ și din noaptea trecută/ la noaptea care va veni// stă să plouă/ asta înseamnă vreme prielnică mie// în odăițele subpământene/ ceasornicul precis s-a retras în rochiile-adânci/ ale femeilor subpământene”. La impresia de livresc contribuia, ce-i drept, și identitatea personajelor ce populează poezia lui Mălaicu-Hondrari, desprinse toate parcă dintr-un scenariu arhetipal (“străina”, “tânărul zeu”, “eroul”, “regele”), captive în gesturi care de care mai hieratice. Noroc doar că poetul știe să dezamorseze colecția de abstracțiuni și figuri livrești prin câte o imagine extrem de concretă, aproape carnală. De altfel, într-un astfel de mecanism e de regăsit și șocul – dacă se poate folosi acest cuvânt în cazul unei scriituri ce nu mizează deloc pe o poetică a șocului – liricii lui Marin Mălaicu-Hondrari: de la un moment dat, statuile arhetipale sau personajele de hârtie încep să “prindă” sentimente și simțuri cât se poate de terestre. De aici și dubla senzație, aproape concomitentă, de răceală ermetică și de căldură patetică ce emană din versurile lui Hondrari.Cel mai recent volum, La două zile distanță, nu face nici el excepție de la acest paradox, însă balanța începe să încline decisiv în favoarea limitării livrescului. Și asta nu neapărat pentru că temele și obsesiile lui Mălaicu-Hondrari s-ar fi schimbat peste noapte, ci pentru că discursul poetic devine mult mai tranzitiv decât în cartea de debut. Impresionează, astfel, încă din prima piesă a volumului, directețea confesiunii amoroase, care merge în paralel cu atașamentul cvasi-religios față de poezie: “eram singur și nebun după poezie/ nu-mi trebuia familie/ nici să înalț o casă;/ n-am plantat în viața mea un arbore./eu voiam să scriu poezie.// totul până când a apărut ea./ mai întâi a făcut dragoste cu perdeaua/ apoi cu fereastra/ apoi cu lumina care intra pe fereastră./ nu-și dorea copii/ nu o interesa ziua de mâine/ nici ce va face în viață./ scria poeme atât de frumoase!”. Mai mult decât în volumul precedent, personajul central din La două zile distanță se ipostaziază în același timp într-un trubadur ce sărbătorește aproape imnic tipologia în sine a femeii, și într-un Don Juan sensibil la avatarurile ei individuale. De aici portretizarea, în aceeași gamă complexă ce merge de la fervoare până la ironie, a femeii iubite/dorite, a “curvei bătrâne” sau a celor “două femei ale casei”. Cu mențiunea că toate aceste portrete, oricât de diverse, construiesc în efigie poza “adoratorului”, triplu ipostaziat și el ca bărbat-poet-îndrăgostit. Interesant de constatat e doar că, în cazul lui Marin Mălaicu-Hondrari, atât în poezie cât și în proză, conștiința artificiului nu merge în contra autenticității, ci la pas cu ea. Spre deosebire de mulți scriitori de azi, autorul Zborului femeii deasupra bărbatului știe că esența sentimentelor, la fel ca esența poeziei, stă în joc și experiment.
Ca în Apropierea, volumul de proză de anul trecut, câteva dintre poemele recente se hrănesc din gustul pentru exotic și pitoresc. Ținuturile Spaniei devin, mai mult decât un cadru geografic strict, modalitate de expresie și de potențare a unei sensibilități retro, neoromantice, expansive și calde. Chiar în metropole precum Madridul, poetul caută – în linia lui Whitman-Robert Frost, cu aceeași directețe în același timp retorică, dar lipsită de gesturi strident metaforizante, susținută de o subtilă critică a progresului orb – părțile neatinse încă de civilizație. Nu mă pot abține să nu citez un fragment din Immigrant Song, cel mai consistent poem al volumului: “străzi refăcând memoria Cordobei,/ străzi înguste ca o privire piezișă,/ memorie împăiată la repezeală./ priviri pe jumătate ascunse în dosul evantaielor parfumate./ tango și flamenco strecurând nostalgie în ochi și auz îmbătrânite/ și toate în numele timpului – această obsesie a trupului.// am văzut un om gata să vorbească singur,/ femei cu buzele calde precum sângele taurului/ și cu privirile la fel de abătute.// în acest patio plin de turiști conformi Uniunii/ și obedienței ghidului,/ mă așez să ascult povestea fântânii./ pare că a biruit discursul didactic, declicul aparatelor foto,/ bâzâitul aparatelor de filmat, obsesia telefonului mobil./ inventatorul agendei și-a trimis până aici reprezentanții./ fumez./ când nu mai știu ce să fac, fumez./ susurul fântânii s-a ridicat la ceruri./ stau cu genunchii la gură./ e 9 și 20. deci e 10 și 20./ (după mai bine de 400 de zile petrecute printre străini/ el s-a întors acasă fără mașină și cu bani puțini)/ cineva a scăpat un mănunchi de chei pe pietrele romane./ aici, unde este atâta frumusețe/ încape și suferință multă”.
Din păcate însă puține fragmente se ridică la coerența vizionară de mai sus. În majoritatea pieselor din La două zile distanță – titlul însuși pare abandonat într-o ambiguitate deloc productivă -, imagini și expresii fericite nu se încheagă într-un întreg semnificativ. În afara câtorva poeme tranzitive în care relația eros-poezie e de tot evidentă, problema absenței construcției și a concentrării – vizibilă din volumul de debut – a rămas încă nerezolvată. Mălaicu-Hondrari colecționează imagini reușite în sine, fără preocuparea de a le mai unifica în vreun fel (tot reflex al manierei hedonist-romantice, în fond). Alunecând tot timpul în aglutinări și asocieri de expresivități remarcabile, poemele par simptome ale unui discurs lipsit de memorie. Sigur că dacă lăsăm pe seama interpretărilor inifinite totul, se pot găsi rațiuni suficiente pentru asocierea “gheruțelor de sub piele” cu “trandafirul de pe masă” și cu “trecerea la mânecă scurtă” la finalul iernii: “am întâlnit-o de câteva ori:/ numai la ea acasă/ întotdeauna pe înserat./ o femeie scundă, cu păr slab, lipsită de grabă.// la răstimpuri și pe alocuri/ distanța dintre noi se făcea/cât gheruțele care îi umflau pielea./ niște gheruțe/ un os moale/ un fel de zgârci/ niște oscioare/ mișunau pe sub pielea gata să plesnească.// și pentru că/ într-o cană mare de lut era un trandafir pe masă/ ea începea să alunece.// să se îndepărteze.// balansa de câteva ori deasupra patului/ ca șicum aș fi privit-o de la mare distanță./ revenea cu mâinile reci ca palma bărbierului/ lepăda gheruțe dure ca genunchiul caprei.// și în sfârșit/ când zăpada se va fi dus de pe colină/ vom trece la mânecă scurtă” (Alunecarea).
Deocamdată, amnezia de ansamblu a poeziei lui Marin Mălaicu-Hondrari îi umbrește chiar și reușitele parțiale.
Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanță, Editura Charmides