Jus ad Rem
Cu prilejul celei de-a 12-a Expoziții Internaționale de
Arhitectură din cadrul Bienalei de la Veneția, arhitectul olandez
Rem Koolhas (foto 1) a primit Leul de Aur pentru întreaga carieră.
Deși Bienala 2010 și-a deschis porțile de-abia pe 29 august,
comitetul de organizare, prezidat de Paolo Baratta, a hotărât (la
propunerea directoarei manifestării, Kazuyo Sejima, laureată a
Premiului Pritzker 2010 – echivalentul, dacă vreți, al Nobelului
pentru arhitectură), decernarea râvniților lauri cu circa o lună
înainte de debutul expoziției. Rem Koolhas se alătură, astfel, unei
serii de nume prestigioase precum Frank Gehry sau Richard
Rogers.
În vârstă de 65 de ani, cofondator al OMA (Office for Metropolitan
Arhitecture), Koolhas este cunoscut atât ca practician invator, cât
și ca teoretician al arhitecturii (și, prin extensie, al societății
contemporane). “Realizările lui, declara Paolo Baratta în “The
Arhitects Newspaper”, privilegiază studiul legăturilor spațiale
dintre indivizi.” Prin intermediul agenției sale, OMA, Rem Koolhas
s-a făcut remarcat ca realizator al Bibliotecii Centrale din
Seattle (2004), al Muzeului Guggenheim din Las Vegas (2002) și al
sediului central al Televiziunii Chineze (CCTV) din Beijing. A mai
fost laureat al Echerului de Argint (1998), al Pritzker Prize
(2000) și al Premiului Mies Van der Rohe (2005).
Ce căuta Van Gogh la Cairo?
Orice-ar fi căutat, tabloul olandezului într-o ureche, intitulat
“Macii” (foto 3) , acum se află deja pe alte meleaguri. Explicăm:
“Les coquelicots”, pictat de Vincent Van Gogh, era instalat la loc
de cinste pe simezele Muzeului Mahmoud Khalil (foto 4), situat la
Zamalek, în Cairo, la doi pași de casa fostului președinte egiptean
Anwar El-Sadat. Sâmbătă, 21 august, a fost furat, după ce a fost în
prealabil decupat barbar din ramă, cu un cutter. Se pare că hoții
știau deja drumul, pentru că tabloul mai fusese sfeterisit o dată,
în 1977. Atunci a fost găsit după circa un an de căutări asidue. De
data asta, circumstanțele furtului și mai ales ceea ce a urmat se
pare că a dat naștere unui “râsu’-plânsu'” general în presa locală
și internațională. Dacă deplângerea raptului era normală, nu la fel
de firească a părut ilaritatea stârnită de reacția autorităților
egiptene, care, literalmente, s-au făcut de baftă. După anunțarea
dispariției, egiptenii (e drept, mai degrabă preocupați de macii
din Peninsula Sinai, din care se produce un opiu de bună calitate,
decât de macii lui Van Gogh) au asistat cu stupefacție la reacțiile
responsabililor guvernamentali, care au dat din colț în colț,
panicați de consecințele propriei neglijențe: din cele 43 de camere
de supraveghere, în momentul furtului funcționau doar 7, iar
sistemul de alarmă era deficitar. Actul I: Ministrul culturii,
Faruk Hosni, anunță dispariția, în plină zi, a tabloului. Actul II:
Tot el apare, la scurt timp, și anunță recuperarea obiectului și
reținerea făptașilor (doi italieni, un bărbat și o femeie). Actul
III: Același ministru face știut că ancheta continuă, pentru că
poliția nu a dat încă de urma tabloului, pictat în 1877 și evaluat
la 50 de milioane de euro. Presa a jubilat, făcând legături (cam
suprarealiste) între eveniment și situația generală a orașului
Cairo, unde zone întregi sunt private de alimentarea cu apă și
energie electrică. Iată, în chip de concluzie, ce spune “Le
Courrier International” (22 august): “Dacă se poate fura, pentru a
două oară, în miezul zilei, un tablou aflat într-unul dintre
principalele muzee din Cairo (și conținând una dintre cele mai
importante colecții de artă europeană – secolele XIX și XX – din
Orientul Mijlociu), unde nu există nici camere de filmat nici un
sistem de alarmă eficient, dacă toată lumea încearcă să fugă de
responsabilități, atunci lipsa apei potabile și nopțile petrecute
pe întuneric într-o căldură sufocantă chiar nu mai trebuie să ne
mire.”
Ultima oră: pe 26 august, miliardarul egiptean Naguib Sawiris a
anunțat că oferă o recompensă de un milion de lire egiptene (circa
138.000 de euro) celui care va furniza orice informație
susceptibilă de o conduce spre găsirea “Macilor”. Adică o sumă
apropiată de valoarea celui mai scump tablou vândut în România după
1989.
Silvio Berlusconi e îndrăgostit de David
Cine este adevăratul proprietar al capodoperei lui Michelangelo, “David” (foto 5), aflată în Galleria dell’Accademia din Florența? Guvernul italian sau orașul de pe malurile fluviului Arno? Aceasta este întrebarea (ușoară, de vară, născută probabil din plictiseala estivală) care agită lumea culturală italiană și care îi opune pe Matteo Renzi și Silvio Berlusconi, reprezentat printr-o belicoasă echipă de avocați. Aceștia din urmă, mandatați de guvern, au declarat că simbolul Florenței, David, nu aparține urbei toscane, ci statului italian. Potrivit ziarului “The Guardian”, ei își întemeiază afirmația pe o prelungă muncă de scotocire în arhive, în urma căreia au descoperit că statul, în calitate de succesor legitim al Republicii Florentine, a finanțat cumpărarea sculpturii, devenind, astfel, adevăratul ei proprietar. Realizată între 1501 și 1504, ea a fost amplasată în 1504 la intrarea în Palazzo Vecchio. Înaltă de 4,34 metri și realizată în marmură de Carrara, sculptura (foto 5) îl reprezintă pe eroul biblic David, cu o praștie în mână, imediat după lupta sa cu Goliat. Furios, Matteo Renzi a șters la rându-i praful de pe niște străvechi documente juridice și a găsit un decret din 1871 care atribuia Florenței, cu titlu compensatoriu, toate bunurile ținând de Palazzo Vecchio, printre care și capodopera invocată, atunci când Roma a devenit capitala Italiei unificate, în detrimentul Florenței. Ministrul italian al culturii, Silvio Bondi, a propus, pentru rezolvarea diferendului, o gestiune comună. Așa cum îl știm pe distinsul premier, în cazul unei asemenea soluții, statul va primi probabil superbul trup marmorean, iar Florența – praștia.