Un aer parodic, de sublimă neseriozitate, l-a însoțit pe O.
Nimigean încă de la începutul carierei. Și asta nu doar pentru că a
debutat în forță cu un volum de “Scrieri alese” devenind apoi unul
dintre personajele centrale ale “Clubului 8”, gruparea ieșeană mai
preocupată de fine (auto)ironii decât de acreditarea unui program
coerent, ci pentru că însăși natura scrierilor lui era oarecum
“mixtă”: fie că scria poezie sau roman, O. Nimigean își submina
permanent un grav filon existențial printr-un textualism lejer și
compensativ.
Printre valurile succesive de autenticiști care au traversat
literatura română din ultimii douăzeci de ani, autorul “Planetei
zero” părea să fie ultimul scriitor dispus încă să mai dea
literaturii ce-i al literaturii.
Astfel încât e surprinzătoare schimbarea macazului în cel mai
recent roman. În ciuda titlului cam prețios (autorul ține neapărat
să-și trimită cititorii la dicționar încă de la primul contact),
“Rădăcina de bucsau”* reprezintă o despărțire cât se poate de
radicală de histrionismul livresc care constituia până acum marca
Nimigean. Atât e de convingătoare reconversia stilistică, încât ea
nu pare doar o nouă mască a proteismului, ci de-a dreptul “o
schimbare la față”. Dragostea sau moartea, teme recurente în
literatura lui Nimigean, camuflate până acum în ironie și
intertext, intră, “Rădăcina din bucsau” într-o ecuație pe cât de
elementară, pe atât de complexă. De mare precizie regizorală e, în
primul rând, decupajul romanului: narațiunea de aproape 500 de
pagini umple rama extrem de simplă – dar cât ce plină de
semnificații! – a întoarcerii unui bărbat la casa părintească
pentru a-și îngriji mama aflată în pragul morții. Ceea ce pare
promisiunea unei imense plictiseli pentru cititor – evenimențialul
exterior aproape că nu evoluează – devine, treptat, un joc
psihologic încordat. O dată, pentru că naratorul-protagonist al
romanului e departe de ceea ce s-ar putea numi o personalitate
închegată: ratat în plan social și părăsit recent de iubirea vieții
(misterioasa Ioana-Zelda), suferind în plus de o defazare cronică
față de realitate (trăiește permanent “între lumi”), Liviu resimte
la dimensiuni paroxistice decăderea fizică a mamei. Mai mult decât
să inspire o tristețe firească, filială, iminența morții ei e
trăită pe propria piele. După cum unii bărbați încep să adopte
simptomele și durerile sarcinii din solidaritate cu persoana iubită
(ceea ce specialiștii numesc “sindromul Couvade”), tot astfel fiul
se îmbolnăvește, dacă pot să mă exprim astfel, de moarte prin
simpatie. Nu e vorba atât de junghiurile spontane sau de amorțirea
subită a mușchilor (frica “modifică chimia trupului”), cât mai ales
de suspendarea oricărei activități psihologice autonome. Liviu
devine o persoană vegetativă, care trăiește suspendată între
fantasmele nocturne ale iubirii pierdute și cursa contra cronometru
împotriva morții. Cu toată lentoarea desfășurării acțiunii,
“Rădăcina de bucsau” e, îndrăznesc să spun, aproape un roman
detectivistic, de o tensiune extraordinară, în care fiul încearcă
să identifice și să îndepărteze, pe cât posibil, simptomele morții.
Nu numai accesele de tuse ale mamei, amețelile sau fizionomia
lividă sunt indicii înspăimântătoare pentru protagonist, ci și
perioadele de acalmie sau de aparentă însănătoșire. Cel care
veghează la capul muribundului e, prin excelență, un personaj
suspicios și paranoic, obsedat de a supradimensiona monstruos orice
cuvânt și de a bănui în spatele fiecărui gest un semn de
adio.
Pentru că, la rândul ei, muribunda devine o persoană ermetică,
predispusă la un limbaj încifrat. Romanul de aproape 500 de pagini
al lui O. Nimigean poate fi catalogat, de aceea, drept o cronică
extrem de minuțioasă a stărilor și a fizionomiei mamei, privită tot
timpul ca o enigmă. Analiza fără menajamente, până la ultima
inflexiune, e ticul fondator al narațiunii. Nici nu știu de unde să
citez, atât de dese sunt pasajele expresive din carte: “Vaietele
s-au declanșat spontan, încă înainte de-a o atinge. Se derulează ca
un fel de protocol obligatoriu, adică, ești bolnavă, te vaieți,
n-ai voie să stai cu limba-n gură. Mama o face temeinic,
gospodărește, măsurat, atentă la nuanțe, și-a stabilit un ton egal
de fond, pe care crește și scade intensitatea, controlându-și
variațiunile. După cum dozează, cu un chip concentrat, serios,
«a»-urile, «i»-urile, «e»-urile, trecerile dintre «u» și «î», am
senzația (mă face să zâmbesc) unei muzici de vocale atent
orchestrate. Văietatul trebuie să iasă bine, să fie convingător și
în virtutea unor calități artistice, nu doar ca expresie brută a
durerii”. Scormonirea indiscretă în ființa mamei pentru a-i repera
ultimul sâmbure de vitalitate implică o ciudată apropiere,
gestionată de Nimigean cu talent de – îmi drămuiesc bine epitetele
– mare prozator. Excepționale sunt pasajele în care fiul e obligat
la atât de umilitorul menaj al mamei aflate în imposibilitatea de a
se mai ridica din pat. Departe de a aluneca vreo clipă în grotesc
(deși scriitorul nu cruță niciun amănunt), scenele de intimitate
fizică absolută dobândesc o frumoasă aură simbolică. Mama redevine,
în mâinile emoționate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea ce
părea inițial o atrocitate se transformă într-o experiență
privilegiată de comunicare: “Adevărul este că ne stăpânește jena pe
amândoi. Pe mine pentru că o știu extrem de pudică. Se prefăcea,
strident de-a binelea, că nu-i pasă. «Toarnă-mi să mă spăl pe cap!
Ai adus șamponul de urzici?!» O veghez să nu se dezechilibreze.
Pielea i-a rămas neverosimil de tânără. Fină. Proaspătă. Fără pete.
Doar pe mâini. Iar sânii, cu toate că lăsați, s-au păstrat plini,
cât de cât elastici. În pântecele ăsta stăteam eu ghemuit. Dădeam
din picioare. Începusem, după nouă luni, să mă învinețesc”.
“Rădăcina de bucsou” nu e atât un descensus ad inferos, cum crede
Bogdan Alexandru Stănescu în prefața cărții, cât mai ales un
regressus ad uterum. Fără stare socială, părăsit de soție și de
prieteni, cu gândurile încâlcite, protagonistul se reîntoarce
aproape gol pentru a retrăi pentru câteva luni în vidul relației
elementare cu propria mamă. Jurnalul spaimelor morții iminente e
dublat de subtila parabolă a descoperirii paradisului. O. Nimigean
scrie pasaje intense atât despre regăsirea de o clipă a
căminului-uter (ca în acele proiecții alb-negru care se colorează
dintr-o dată, casa părintească începe să se populeze cu mirosuri,
senzații și imagini adânc îngropate în memorie), cât și de
recuperarea, printre accesele de spaimă și de permanent disconfort,
a momentelor de comunicare directă. Antologică prin sincronizarea
gesturilor, retenția și pânda psihologică reciprocă sau erupția
eliberatoare a râsului, e scena nopții de Paști din spital, în
care, în deplină sigurătate, cei doi retrăiesc revelația întregirii
nu pornind de la sentimente abstracte (Nimigean nu alunecă nicio
clipă în kitsch metafizic), ci de la senzația comună a unei…
portocale acre: “Izbucnește în râs, apăsându-și cu degetul proteza
auditivă. Nici eu nu mă mai pot abține. S-a pornit așa. Ne uităm
unul la altul și râdem. Chipul i s-a destins, râde cu gura până la
urechi, făcându-și cruci mici și ștergându-și lacrimile”.
De altfel, întregul personaj al mamei e construit magistral. Cei
care s-au plâns, pe bună dreptate, că romanul postdecembrist are
tramă epică – reîntoarcerea la story a ținut capul de afiș al
teoretizării prozei de prin 2000 încoace – dar n-are, în schimb,
personaje, pot găsi în Hareta un prilej suficient de înlăturare a
angoasei. Bătrâna muribundă de 83 de ani din “Rădăcina de bucsau”
e, oricât de paradoxală ar părea afirmația, cel mai viu și mai
consistent personaj din literatura ultimilor ani. Deși ar fi avut
toate datele și circumstanțele atenuante, prozatorul nu recreează
în bătrâna Hareta o victimă, ci o femeie totală, surprinsă simultan
în toate stările și vârstele biologice posibile. Mama
protagonistului e în același timp “o fetișcană pusă pe șotii” și “o
bunicuță ușor nesigură, cu un aer infantil”, un animal “încolțit”
sau pur și simplu “monstruos”, dar și “împărăteasă a Chinei”. Cel
mai surprinzător lucru, în logica internă a romanului nimic nu pare
contrafăcut sau antitetic.
Vreau să uit, însă, ca pe un eșec propriu, pasajele mai puțin
reușite, care ar putea lipsi la o eventuală ediție a II-a fără a
pune în pericol organicismul construcției. Este vorba, în general,
de limbajul prețios-rebarbativ în care sunt expuse, cel mai adesea,
introspecțiile personajului central. Dacă relația cu mama e perfect
verosimilă pentru că se consumă în prezentul narațiunii, la nivel
senzorial, încercările de a intelectualiza raportul cu propriile
credințe, cu societatea sau chiar cu Zelda sună fals și manierist.
În cele mai meditative pase ale sale, protagonistul se exprimă
astfel: “Intuiam pericolul de a căuta să eschivez un timp
desțâțânat blocându-mă într-un timp mort, îmbâcsit, steril. Unul te
pervertește, celălalt te mucegăiește”. Termeni hipertehnici
aplicați stângaci unor realități cât se poate de delicate creează –
la un autor care a renunțat deocamdată la tentația parodică –
impresia de umor involuntar: “Da, cel mai mult mă rănea când Zelda
mă privea din perspectiva mentalității mutante, pactizând cu
adversarul meu generic”. Sau: “Ostilitatea ei mă exila într-o
percepție acută a contratimpului”. Aliajul forțat de jargon
intelectualizat și regionalisme dezumflă și el drama, proiectând-o
pe ecranul ridicolului: “Mentula chiflicită se preschimbă într-un
fascin țeapăn. Erecția nu-mi induce o dispoziție erotică. Îmi dă o
stare de încordare sportivă”. Noroc însă că astfel de pasaje nu
sunt nici frecvente, nici centrale în semnificația romanului.
Oricât s-ar dovedi de relative în literatură topurile și
statisticile, trebuie spus că ultima carte a lui O. Nimigean
reprezintă atât o surpriză de proporții ce anunță reinventarea din
rădăcini a unui scriitor, cât și un moment de grație al romanului
românesc postdecembrist. Plus, de ce nu, un posibil scenariu de
film. Văd deja “Rădăcina de bucsau” regizată de unul dintre
reprezentanții Noului Val românesc, de care nu-i exclus ca
prozatorul să fi fost influențat subtil în lentoarea desfășurării
și sadismul detaliului.
*) O. Nimigean, “Rădăcina de bucsau”, Editura Polirom, Iași, 2010, 480 p.
ALEX GOLDIȘ (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.