O tara de contraste

Cum se traia pe vremuri la orase? Inca se mai cantarea cu ocaua (1,3 kg). O oca de carne de vita costa 0,48 lei, una de faina – 0,80, una de vin – 0.40, de malai – 0,11, o paine neagra, tot de 1,3 kg, se vindea cu 0,30 lei, una alba – cu 0,40… Aceasta la 1876.
In 1906, nu se mai cantareste cu ocaua, ci cu kilogramul. Preturile cresc, dar nu semnificativ. Leul romanesc are aceasta insemnata calitate in Vechiul Regat: ramane la paritate cu francul francez si nu se devalorizeaza, ceea ce indica o economie stabila (e cunoscuta satisfactia lui Maiorescu, atunci cand isi lua leafa de la Universitatea din Bucuresti si pleca la Viena, cand schimba leul in silingi de parca ar fi schimbat francul si se simtea liber intr-o Europa care era si a lui, si a monedei tarii sale).
Cercetatorul Gh. Iacob a facut un calcul menit sa evidentieze raporturile dintre preturi si salarii in Vechiul Regat. La 1875, un mecanic de locomotiva castiga 225 de lei pe luna. O paine alba, cum spuneam, costa 40 de bani (cea de 1 kg, doar 30,7), deci cu 225 de lei puteai cumpara 732,8 paini. In 1906, o paine costa tot atat, iar salariul era si el la fel. Cursul de schimb in 1900 era de 1$ la 5 lei. S-ar putea spune ca nu se traia rau in acele timpuri in orasele Vechiului Regat.
La Bucuresti, si in anii ’30, costul vietii (alimentatia, incalzirea si lumina) era unul dintre cele mai scazute din lume. Alte preturi: o pereche de gaini grase – 2,50 lei, una de gaste – 5-6 lei, un iepure – 2-5 lei, un litru de lapte – 0,40 lei, doua oua – 0,15 lei, un kilogram de miere – 3 lei, unul de mere – 0,30-0,60 lei, un litru de tuica – 6-11 lei, unul de vin – 0,40 lei, un bivol – 140 lei, un taur – 200 lei, un miel – 6 lei, un cal de rand – 160 lei, o vaca – 160 lei.
La capitolul salarii: un ministru avea, la 1871, circa 5.000 lei, seful corpului de sergenti din Bucuresti – 1.000 lei, un medic de judet – 800 lei, un ofiter in corpul de sergenti – 550, un inginer sef – 1.000, un sef de gara – 250, un tipograf – 120, un profesor – 420 lei. Salariile au fost mai reduse in anii crizei din 1899-1900, mai cu seama cele ale muncitorilor si functionarilor, dar in circa un deceniu au revenit la nivelul anterior si s-au mentinut astfel pana la primul razboi mondial, care a adus cu el inflatia, iar echilibrul de pana atunci s-a pierdut.
Asa era la oras. Dar la sat? In 1878, pentru o zi de lucru cu carul cu boi se plateau 5 lei. La fel si in 1913. O zi cu bratele – 2 lei in 1878 si 3 in 1914. Valoarea pamantului crestea intr-o proportie mult mai mare decat aceea a salariilor agricole. In tinuturile muntoase se plateau 1 leu pentru o zi cu palmele, 1,20 lei la prasila, 1,50 la secerat, iar in tinuturile de ses plata nu diferea decat foarte putin.
Diferenta fata de salariile de la oras era insa foarte mare si nu va inceta sa creasca. O publicatie din 1868 nota ca taranul roman se hranea aproape exclusiv cu legume si fructe crude, uscate sau conservate, ca nu consuma carne decat de sarbatori si ca in rest, in timpul lungilor posturi, manca fasole, linte, ceapa, usturoi, varza murata, castraveti murati… “Romanii sunt poporul cel mai frugal ce am vazut”, scria si Ion Ghica la 1875. “Un muncitor care sapa toata ziua, de dimineata pana seara, se hraneste cu legume fierte in apa, cu doua fire de ceapa si cu o bucata de mamaliga uscata… Biserica le impune aproape doua sute de zile de post pe an, in care nu li se interzice numai carnea, dar si laptele, untul, ouale si chiar pestele”.
Scrie si N. Lupu in 1906: “Pe cand romanul consuma 10-12 kg carne, dupa observatiile noastre, pe an, francezul consuma 38 kg, lucratorul englez 59 kg si parizianul 98 kg pe an! Pe cand romanul consuma in medie cel mult 4 litri de lapte pe an, englezul consuma 40 si francezul 60 de litri!”. Un almanah socialist de la 1894 prelua relatarea unui reporter al sau care vizitase o scoala dintr-o comuna, intr-o zi de noiembrie ploioasa si rece. In scoala erau 53 de copii. Sapte dintre ei plecasera de acasa fara sa manance nimic, doi – cate o bucata de mamaliga cu ceapa, unul – mamaliga cu praz, trei – turta, doi – cate o bucata de azima…
Oricata culoare socialista era in tabloul acesta trist, adevarul nu putea fi prea departe. C. Banu, un sincer democrat, spunea in Parlament: “Daca bogatia oraselor nu poate sa fie platita decat cu mizeria satelor, daca lumina noastra nu poate straluci decat in intunericul lor, atunci e de o mie de ori mai bine sa se pravaleasca edificiul acesta al civilizatiunii”. Viata in balanta cu istoria aparea ca un sacrificiu al celor multi.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar