Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică. – Rolul de întemeietor este deținut la noi de Mihai Eminescu care, într-un stil enunțiativ și solemn, atacă fără complexe marile teme. Are atitudinea unui “dătător de legi și datini”. Recunoaște cu pietate (sau cu diplomație?) că există precursori, dar aceasta numai în declarații (fie și versificate). În postura de creator manifestă siguranța impetuoasă a cuiva care se instalează pe un teritoriu nelocuit. Nu întâmplător, pe critici îi tratează de sus și global (“Critici, voi, cu flori deșerte,/ Care roade n-ați adus”…) Posteminescienii minori (Alexandru Vlahuță și alții) sunt într-atât de orbiți de astrul tutelar încât îl confundă cu ideea însăși de poezie și își închipuie că a fi poet înseamnă a eminescianiza. Dar în scurt timp apare nevoia de diferențiere și raportarea la Eminescu se transformă într-o obsesie. Produsul de primă mărime al acestei obsesii este Tudor Arghezi. Autorul “Cuvintelor potrivit”e practică un eminescianism à rebours. Scopul nemărturisit al demersului său este să demonstreze că se poate scrie și altfel. Dacă Eminescu prefera un peisaj sălbatic și măreț (munți, castele singuratice, codri tenebroși, lacuri luminate de lună), Arghezi evocă ostentativ ambianța domestică și elementele ei miniaturale (cățelul din curte, uneltele gospodăriei, albinele, cartofii care încep să încolțească în pivniță). Dacă Eminescu căuta fraza simplă și armonioasă, apodictică, Arghezi etalează o sintaxă abruptă. Dacă Eminescu (printr-o muncă titanică) încerca să dea impresia de creație fără efort, demiurgică, Arghezi (cu talent de improvizator) simulează o trudă istovitoare, de sclav. – Dacă Eminescu a trăit mai puțin de patruzeci de ani, Arghezi a trăit demonstrativ peste optzeci… – Știu că glumești, dar, la figurat vorbind, ai dreptate. Se declanșează, astfel, o reacție în lanț. Ion Barbu refuză poezia “leneșe” a lui Arghezi, dar evită și alunecarea în eminescianism, căutând lirismul pur, esențializat, de rezonanță esoterică. George Bacovia se izolează într-o lamentație monotonă, inconfundabilă. În replică la vacarmul general, Lucian Blaga profesează un cult al tăcerii. Al tăcerii aluzive. De fapt, succesiunea cauză-efect nici nu mai poate fi, de la un moment dat, descifrată, deoarece rivalitățile dispuse diacronic se întrețes cu cele sincronice. Adeseori, nici nu este vorba de atitudini gândite, ci de instinct artistic, de un hetero-tropism. Fiecare scrie în deplină cunoștință de “prezența” celorlalți (predecesori și contemporani) și dorind să se delimiteze. Se creează o tehnică a evitării stilurilor consacrate, asemănătoare cu abilitatea cu care locuitorul unui mare oraș se strecoară prin aglomerație fără să atingă pe nimeni. Este o performanță, dar și o chinuitoare conștiință a restricției. Creșterea numărului de poeți pe kilometrul pătrat duce la ingeniozitate și rafinament, la exploatarea maximă a unor posibilități limitate. – Așa cum în țările cu puțin teren arabil se practică o agricultură intensivă. – În domeniul acesta îți respect competența. Deci se ajunge la un fel de specializare. Din când în când apar teribiliștii (de exemplu Geo Dumitrescu și colegii săi de generație) care nu țin seama de complicatele reguli de conviețuire (adevărată birocrație a ocupării unui loc în spațiul poeziei) și proclamă dreptul de a scrie despre orice și oricum. Dar se observă repede că și “libertatea de a trage cu pușca”, departe de a fi o adevărată libertate, reprezintă o replică exasperată la situația existentă. Și, drept urmare, nu este omologată. ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008. Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com
Subiecte #textul literar