Doru Pop (n. 3 mai 1970, Baia Mare) este conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj. A absolvit Liceul de filologie-istorie din Oradea (1988) și Facultatea de Litere din Cluj (1994). În 2002 a obținut masteratul în Jurnalism și comunicare la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, iar în 2003 doctoratul în filosofie, cu o teză despre filosofia culturii vizuale, la Universitatea Babeș Bolyai. A fost bursier Fulbright și Ron Brown (1995-1996, 2000-2002), a predat un curs despre filmul românesc la Bard College, New York, 2012. A publicat volume de studii și eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre methenele imaginarului politic autohton (2007), Ochiul și corpul. Modern și postmodern în filosofia culturii vizuale (2005), 911. Ziua în care a murit democrația (2003), Mass media și politica (1999), Obsesii Sociale (1998) și un volum de povestiri pentru copii: Poveștile bunicuței Nana (2003), a tradus Giovani Sartori, Teoria democrației revizuită (2002), a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.
*
* *
O telenovelă socialistă este scrisă la persoana întâi, cu un autenticism aproape sălbatic. Volumul acoperă douăzeci de ani din comunism, din anii ’70 până în 1989. Sub pretextul unei ultime scrisori a tatălui către fiu, se reconstituie copilăria și adolescența în România comunistă, din fragmente reale și imaginate, obligate să completeze un puzzle al memoriei pierdute. Pe fondul unei povești de familie construită cu tot atâta umor câtă tristețe, un fiu crește trecând prin toate fazele tragi-comice ale luptei cu un tată, fie el biologic, vitreg, simbolic, ideologic, prezent sau absent. Pe măsură ce se derulează isprăvile “băiatului de aur”, luciul idealizant al clișeelor despre familie, prietenie, iubire pleznește, decojind miezul dur al unei conștiințe fără iluzii. Textul aparține categoriei autobiografiilor ficționale, iar frazele laconice și modificarea argumentației narative sunt gândite pentru a reflecta “îngroșarea” vocii copilului de la primele semne ale conștiinței, până la maturizare.
“O telenovelă socialistă – spune autorul – s-a născut dintr-un lung proces de auto-analiză. Încercând să înțeleg cine sunt, nu pot decât să caut să înțeleg de unde am plecat, cine m-a influențat, care a fost atmosfera în care m-am format. Timp de două decenii am încercat să reconstruiesc un eu fragmentat, cu o jumătate de viață sub comunism și cu o alta în afara lui. Un fel de jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop. Ficționalizarea acestui eu a venit firesc, citind unor prieteni apropiați fragmente din notele care au constituit fundamentul cărții. Eu am devenit un Altul, iar transformarea aceasta a declanșat, dacă nu acceptarea de sine, măcar înțelegerea unei lumi.”
În loc de oameni, obiecte
Toți oamenii mor. Mor și cei pe care îi iubim, mor și cei pe care nu îi iubim. Și nu putem schimba nimic din asta. Dar, pentru că aveam zece ani, și pentru că oamenii continuau să dispară din viața mea, de îndată ce mă legam emoțional de ei, m-am hotărât să nu mă mai leg de ființe vii, ci, mai degrabă, să adun obiecte. Credeam că lăcomia de a aduna obiecte, orice fel de obiecte, era mai bună decât disperarea de a iubi oamenii. Orice fel de oameni. Așa că am început să colecționez tot ce apucam. Am început cu timbrele, apoi am trecut la reviste, apoi la mașinuțele metalice, și până la urmă am ajuns la imaginile din revistele porno. Am trecut de la benzile desenate din spatele revistelor “Cutezătorii”, în care “Bitălșii” erau reprezentați ca eroi de science fiction sau ca niște personaje din istoria națională, până la revistele neprețuite cu Tintin, semnate Herge. Dădeam la schimb două-trei “Rahane” pentru un singur exemplar din Asterix și Obelix, varianta iugoslavă, cu baloanele de text scrie în caractere chirilice, de neînțeles, dar cu atât mai prețioase. Îmi dezvoltasem o întreagă rețea de “schimburi”. La început tranzacționam un motociclist din tablă pentru trei broscuțe cu cheiță. Când a început nebunia roboților din pachetele de țigări străine, m-am specializat în colecționarea cartoanelor de țigări, un “Kent” valora cât patru “Elem”, și un “Polmol” cât zece “Beteuri”, pentru că nu puteai să faci capul robotului din cutii de “Amiral”. După aceea am colecționat abțibilduri de frigider și am transformat “Fram”-ul vechi din bucătăria noastră într-o simeză pentru cele mai speciale abțibilduri, deși la final am rămas cu o mulțime de imagini cu struguri și fructe care nu trebuiau nimănui. Când nu s-au mai vândut abțibildurile, am început să colecționez cowboy și indieni din plastic, cu care nu mă jucam, ca să nu le stric aspectul. După aceea a venit moda insignelor cu “trupe străine”, așa că adunam modelele cele mai ușor de găsit cum erau cele ale formațiilor maghiare, ca Lokomotiv GT, și le schimbam pentru cele mai greu de găsit, ca Modern Talking, cu Dieter Bohlen și Thomas Anders care erau extrem de afectuoși unul cu altul. Au urmat apoi ilustratele cu fotbaliștii din străinătate și după aceea am trecut la colecțiile de vederi cu actori și actrițe. Pentru un locotenent Kojak, cel care a consacrat bomboana pe băț, primeai trei actrițe din Franța, ilustre necunoscute, dar frumoase și ispititoare.
Dintre toate, o singură colecție a rămas de neuitat. Văzând pasiunea noastră pentru cărțile poștale, la orele de lucru manual pe care le efectuam cu tovarășul profesor Labă, poreclit de noi așa nu din cauza similitudinii între materia predată de el și activitatea noastră preferată, lucrul manual, ci pur și simplu pentru că avea niște mâini imense, cu degetele ca niște cârnați “polonez” supradimensionați, am învățat să facem diverse obiecte din vederi și cărți poștale, în special chestii practice, cum ar fi cutii pentru ace de cusut și papiote. Unii colegi, mai înstăriți, veneau cu vederi din categoria “rarități”, cele care aveau pe față câte un actor celebru de la Hollywood. Noi, cei mai sărăcuți, aveam doar actori români, din genul celor pe care nu le cumpăra nimeni, cum erau Draga Olteanu-Matei sau Ilarion Ciobanu. Nomenclaturiștii îi aveau pe Jean Paul Belmondo, “cunoscut pe întreg mapamondul” sau chiar pe Elvis Presely, “interpret de prestigiu internațional”. La un moment dat competiția pentru fabricarea de obiecte din vederi poștale tot mai spectaculoase devenise acerbă, era o dovadă a abilităților de colecționar.
Interludiu: Din înțelepciunea finului Rebeleș despre muncă
“Ce-și face omul cu mâna lui, lucru manual se numește”, zicea finu’ Rebeleș, scuturându-și sugestiv mâna dreaptă în dreptul obrazului.
Pentru a găsi vederile cele mai aparte mi-am călcat pe demnitate și am acceptat avansurile pe care mi le făcea colega noastră poreclită “Pusi”, care își căpătase numele de la faptul că, la rândul ei, își alinta iubiții cu o miorlăială care includea expresia “Vaaaai, Pusiiiii!”. Dar Pusi avea un avantaj major, tatăl ei era diriginte de Poștă și mă momise la ea acasă să-mi arate colecția de cărți poștale. Cum până atunci nu reușisem să fac decât o cutie de ațe de cusut din vederile mele de la malul mării, eram decis să sacrific orice pentru a face și eu un abajur din plastic, în care să inserez portrete de vedete și locații exotice de pe tot globolul, fiecare vedetă cu locul ei specific pe planetă. Colecția lui Pusi era impresionantă. Mii de ilustrate, unele din anii ’60, niciodată ajunse la destinatar, în timp ce altele erau “proaspete”, abia sosite din selecția operată de tatăl ei. Acolo, în casa dirigintelui de Poștă, între două mozoluri pe sânii mici ai lui Pusi, am descoperit intimitatea semenilor mei. Pe dosul vederilor acelora nu erau doar scrisori, ci vieți întregi, expuse public, și apoi aruncate la gunoi: “Dragii mei, am ajuns cu bine la Sovata, sper ca tratamentul să ne facă și pe noi să avem un copilaș numai al nostru, să avem un sprijin la bătrânețe”.
Pe lângă urările standardizate, gen: “Cineva din colțul țării care nu te dă uitării”, sau “De va sufla vântul prin munții Bucegi, să-ți aduci aminte că am fost colegi”, ori “Cum dorește căprioara, apă rece de izvor, tot așa-ț doresc eu ție, mult suces în vitor (sic!)”, de la o vreme am început să adun numai mesajele stranii, poveștile cu durere și suferință. Aruncam de-o parte paradoxuri comice de genul “Salut tovărășesc de la mănăstirea Putna”, ori “Aici la hotel Saturn Cupidon mâncarea e bună și e de trei ori pe zi”, și ignoram cele mai multe cărți poștale, care ilustrau stațiunile nou construite din sudoarea poporului, unde, valuri-valuri, rânduri-rânduri, clasa muncitoare se îndrepta spre “refacerea tonusului pe malul litoralului”. Dintre acestea păstram mesajele personalizate: “de aici de pe faleză, unde-mi bate vântu-n freză”, sau “încearcă și tu să nu fii urâcioasă și să vii la mare, chiar dacă taică-tău e un bou și nu te lasă”, ori “A fost povestea vieții mele, să te iubesc numai pe tine, acum privesc singur spre tele (sic!) și te aștept la mine”.
Stăteam cu orele întins pe burtă în patul lui Pusi, iar ea, așezată în fund pe spatele meu, îmi masa mușchii picioarelor, mă mângâia cu vulva cârlionțată, în timp ce frunzăream cu disperare vederi, mereu în căutare de noi povești. Îmi plăceau variantele și variațiunile împrumutate din cântecele în vogă pe-atunci: “Ai apărut în viața mea, ca o floare iubitoare, dar acum în drumul vieții am găsit și alte flori. Te iubesc pentru ceia ce iești și nu te voi uita niciodată, dar aici drumurile noastre se desparte. Să ai parte de iubire căcio meriț”, altele mă făceau să râd fără oprire: “De vei vedea acest mesaj, să știi că mă gândesc la tine și că nu pot trăi fără iubire, dar iubirea mea e la tine, ca economiile la CEC”, sau “Când sunt cu tine sunt în al nouălea cer, când nu sunt cu tine sunt cu picioarele pe pământ”. Îmi plăcea mai ales să le cuplez, mesajele bărbaților, cu răspunsurile femeilor, cam așa; el îi zicea: “Știu că m-ai înșelat și m-ai trădat, dar întoarcete la mine că te iubesc și vreau să uităm trecutul.” Ea răspundea: “Când primește ilustrata, să mă suni să-mi spui unde ești”. Altă femeie scria: “Din oceanul Pacific, a ieșit un pește mic, și pe coada lui scria, te iubesc și sunt a ta”. El îi răspundea: “Acum că ai rămas singură, îț doresc sățise înplinească toate dorințele, că soarta omului se schimbă, dar destinul ba!”, iar ea îi scria înapoi: “Prost să fii noroc că ești. Deci nu-mi mai scrie și nu mă mai căuta! A ta fostă bună amică”. Pe cele mai multe le pusesem pe categorii și construisem un repertoar de cuvinte de înțelepciune: “un prieten bun e ca un unguent pe-o bubă”; “Nu e nimic mai frumos pe acest pământ decât să iubești și să fii iubit. Eu te iubesc, tu poți începe-a mă iubi!?”; sau “O luptă este viața, deci te luptă! Te sărut de la Amara.”; “Numai cine a iubit știe a urî și numai cine nu a urît niciodată nu poate a iubi.” “Acum la despărțire să ne rămână doar amintirile plăcute, da dacă te prind că joci la loto numerele mele norocoase, vin și-ți rup degetele, să știi.”; sau “Dacă scrisoarea asta ajunge la tine, să știi că nu te mai iubesc. Mi-am găsit pe cineva care să mă iubească așa cum sunt, nu așa cum vrei tu.”; ori “Știu că am greșit și că nu trebuia să mă culc cu sora ta, dar încearcă să înțelegi și tu că viața e mai complicată decât crezi și oricum ea mi-a făcut avansuri, ce era să fac eu?!”
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească