Prietenul meu, nebunul
Când m-am întors din Uniunea Sovietică, m-am împrietenit cu Moarți. Marcel, pe numele lui adevărat, după cum aveam să aflu mai târziu, era nebunul blocurilor. Toate blocurile aveau nebunii lor, dar blocurile noastre erau speciale. Toți se temeau de Marcel, pentru că se zicea că avusese mai multe tentative de sinucidere. Gemenii jurau că îl văzuseră făcând sex cu o găină. “De ce altceva ar crește cineva o găină la etajul patru al unui bloc comunist?”, mă întreba, retoric, Buci. Fratele lui, Buci, zicea că îl văzuse cum aducea în scara blocului cățelele din curtea Spitalului de copii, numai pentru a le băga micul lui penis între picioare. “Le-o trage la cățelușe”, exclamau Gemenii deodată, mimând actul sexual dintre Marcel și cățelușa Lola, aplicând cu prea multă convingere acțiunea asupra aceluiași patruped, până când bătrâna potaie a blocului nostru schelălăia și o lua la fugă pe după tomberoanele de gunoi. Gemenii lansaseră și zvonul că Moarți, după cum îl porecliseră chiar ei, face sex cu maică-sa. “Ce grețoooos”, se uitau unul la altul vădit încântați, și, de data asta, mimau unul cu celălalt ipotetica interacțiune între Moarți și tanti Roza. “Da, mami, bine, mami, vino, mami, dă-mi-o pe la spate, mami!”. Se pălmuiau peste fund și râdeau amândoi ca proștii.
Abia după ce am devenit prieten bun cu Marcel, poate și pentru a le face în ciudă Gemenilor, am aflat că exista puțin adevăr în toate aceste legende. Fusese într-adevăr internat “la spitalul 6”, cum era cunoscut spitalul de boli psihice al orașului. Marcelino, cum l-am alintat eu de-atunci, își amintea de spitalul de nebuni ca de cel mai frumos loc din întreaga lume. “Acolo m-am îndrăgostit pentru prima oară în viața mea. A venit noaptea peste mine în pat și mi-a pus mâna pe gură, după care mi-a spus: Pot să mă culc cu tine în noaptea asta? Eu n-am zis niciun cuvânt, nici nu respiram, că mi-era și frică și-mi era și penisul umflat ca o roată de bicicletă. Ea era o unguroaică mică și drăguță, care mi-a povestit toată noaptea. Mama m-a închis aici că zicea că-s nebună. Da’ taică-mi-o vitreg se băga în mine de fiecare dată când ea era plecată de-acasă. Aici mi-e cel mai bine. Mă fac nebună să nu mă mai duc acasă, să nu-i mai simt mirosul, respirația și palmele jegoase cum îmi umblă în chiloți. Numa’ noaptea mi-e frică. Nu pot dormi singură. Pot să dorm cu tine? Eu n-am zis nimic, am tăcut și mi-am îndoit scula într-o parte, să nu o simtă, iar ea s-a cuibărit lângă mine. Și apoi în fiecare seară, după ce se dădea stingerea, dormeam împreună, ținându-ne în brațe. Până când m-au externat. Acum aș face orice ca să ajung iarăși acolo, la ea. Să o simt cum se strânge lângă mine și cum tremură noaptea și să o mângâi pe degete și să se liniștească”. De aceea, cred, pe Marcel îl treceau crizele de nervi la școală, când se urca pe bancă, și cucurigea ca un apucat. Diriginta chema salvarea, îl legau în cămașa de forță, iar el se lăsa dus, cu un zâmbet larg pe buze.
Dar, în timp ce jucam avioane pe hârtie, și îl urmăream pe Moarți cum desenează cu migală pătrățelele, destul de previzibil după așezarea în pagină, mi-am dat seama cât de puțin adevăr era în ceea ce spuneau copiii de la bloc despre el. Cu coada ochiului vedeam găina, care creștea cuminte pe balcon, fără să fie abuzată, ci îngrijită cu mare drag pentru că făcea ouă mari, brune și pentru că era singura sursă de hrană a familiei. Iar bietul Marcelino Colombino, cum am ajuns să-l strig, nu făcea decât să hrănească toți cânii vagabonzi din cartier, atunci când, din când în când, reușea să fure bucățele din papara maică-sii, pe care o pitea în ghiozdanul de școală, făcut tot de ea dintr-o geantă verde, în care fusese cândva o mască de gaze. “Bobby”, îmi zicea, pentru că numai el știa de numele ăsta al meu, “ăia îmi arătau tot felul de fotografii, ca niște pete de cerneală și-mi tot cereau să le spun primul cuvânt care îmi vine în minte. De fiecare dată le-am spus tot pizdă. Pizdă, pizdă, pizdă! Dacă mă întrebau de ce zic același cuvânt, le explicam că e cel mai vechi cuvânt dacic. Direct între brânză, barză și viezure e pizdă. Cum poți să-ți dai seama? După miros! Apoi m-au pus să desenez o imagine cu mine, cu mama și cu tata. Pe mama am desenat-o stând în patru labe, ținându-se cu mâinile de calorifer, și pe tata în spatele ei, sprijinit cu burta pe fesele ei mari. Și pe mine m-am desenat, stând în tocul ușii, privindu-i și masturbându-mă în timp ce ei se acuplau. Așa că mi-au prelungit șederea la periculoși, iar nopțile, singurele nopți când puteam dormi, numai după stingere, imediat ce Lora venea și se strecura lângă mine, deveneau calme și calde. Atunci am fost fericit!”. “Distrus!”, strigam eu, lovindu-i capul avionului, undeva pe la “J5” și privindu-l cu drag pe Marcelino. La scurt timp Marcel s-a aruncat de pe blocul cu zece etaje și o pisică neagră a venit și i-a mâncat creierul.
Interludiu de basm: Enervanta Albă ca zăpada
Finule, vreau o poveste despre un copil orfan. Păi toate sunt despre copii orfani! Atunci una despre un orfan care nu e ca ceilalți orfani. Un orfan enervant!
Albă ca zăpada era o tipă enervantă. Nu e de mirare că mama ei vitregă nu o putea suporta. Era o adolescentă închipuită, înfumurată, preocupată de pitici și de propriul ei aspect. Toată ziua stătea și se privea pe sine în fântână. “Are pitici pe creier”, spunea maică-sa vitregă, o femeie de treabă, care lucra îngrijitoare, adică femeie de serviciu, la fabrica de antibiotice din oraș. Tatăl fetei, puțin cam autoritar și absent din educația tinerei, o lăsase în seama acestei tovarășe de nădejde, care avusese o experiență nefericită într-o căsătorie anterioară, cu un tovarăș de joasă speță, alcoolic și neadaptat cerințelor societății socialiste, avansată spre comunism, care a și ajuns transfug în Occident, în prezent sculer-matrițer la fabrica Volkswagen din Refege.
Tovarășa mamă vitregă nu o suporta Albă ca zăpada și pentru că fata, după ce devenise adolescentă și își descoperise sexualitatea, invita tot felul de prinți pe la ea pe acasă, ca să se uite, vezi Doamne, împreună în oglinda maică-sii. Ceea ce pe femeie o enerva destul de tare, deoarece, în urma vizitelor diverșilor prinți și prințișori, rămâneau urme de degete pe oglindă, iar mama trebuia să frece mereu sticla, ca să devină imaculată, fiind o perfecționistă a curățeniei. Așa îi plăcea ei, să aibă o oglindă mereu curată în dormitor, să nu se vadă tot felul de labe pe luciul unde se vedea pe sine și pe soțul ei în plină activitate erotică. Dar Albă ca zăpada, care ducea o viață destul de promiscuă, explorând intens nou descoperita ei sexualitate, la un moment dat se zvonea chiar că ar fi trăit împreună cu șapte pitici, în al căror pat dormea – imaginați-vă, în fiecare seară, pe rând, în patul altui pitic – nu dădea doi bani pe educația mamei vitrege și nici pe curățenia specifică unităților socialiste de prelucrare a produselor farmaceutice. Albă ca zăpada ar fi putut să doarmă și în patul ei, dar nu voia. Pur și simplu voia să își exploreze sexualitatea. Și să îi exploateze, cât se putea, pe pitici. Dar, pentru că și piticii o exploatau pe ea, toată lumea era mulțumită. Doar mama vitregă era nemulțumită. Poate că era puțin invidioasă, dar susținea că Albă ca Zăpada era nesimțită, pentru că, deși putea să doarmă în patul ei, prefera să se lăfăie pe toate cele șapte paturi ale celor șapte pitici. “Și ăștia, săracii”, zicea maică-sa, “dorm pe unde apucă. Pe jos, prin oale, prin cada de baie. Dacă tot trăiești cu șapte pitici, care se pricep să facă tot felul de lucruri prin casă, unul e meșter, altul e bun la cioplit, altul la dat cu ciocanul, atunci măcar să-ți facă și ție un pat, separat, ce mama mă-sii!”, adăuga, nesatisfăcută, mama fetei.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească