Sociologul Vintila Mihailescu, directorul Muzeul Taranului Roman, ne-a acordat acest interviu in preajma unei splendide manifestari, intitulate “Icoana invie”. Discutia a incercat o redefinire a taranului roman si a traditiei populare, in contextul schimbarilor majore de mentalitate inregistrate la nivelul societatii actuale.
– Muzeul Taranului Roman se pregateste sa intampine toamna. Cum o va face?
– Trebuie sa incep cu o veste buna. Dupa cum se stie, una dintre problemele care au creat conflicte atat la nivel de institutie, cat si in mass-media a fost refacerea celor doua sali ale Muzeului – “Ferestre” si “Timp” – conform dorintei si conceptiei lui Horia Bernea. Pe 14 septembrie, am facut publica redeschiderea celor doua sali, intr-o zi care a coincis cu Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, dar si cu ziua de nastere a lui Bernea. Cu aceeasi ocazie, a avut loc si primul eveniment al toamnei, “Icoana invie”. Tot in aceasta perioada vom fi prezenti cu doua expozitii in Italia si in Franta, dar continua si expozitia de arta populara mexicana “Interferente”. In plus, va debuta ciclul “Conferintele de la Sosea”, dedicate anul acesta (2005-2006) “taranului recent”.
– Mai putem vorbi astazi despre tarani autentici?
– Atat taranul, cat si arta sa populara sunt vii, isi duc viata la modul cel mai firesc si tocmai asta incearca sa demonstreze “Conferintele de la Sosea”. Prin ele se incearca o discutie sincera si realista despre ce se intampla in prezent in lumea satului romanesc la nivel social, economic, cultural, artistic, inclusiv din perpectiva integrarii in Uniunea Europeana.
– In ce masura vom reusi sa salvam de la disparitie si sa conservam acest fond de traditie populara in contextul actual, de care ati si amintit, al posibilei integrari in UE?
– Producatorii culturii taranesti au fost taranii si, in masura in care acesti tarani s-au schimbat – si era normal sa se schimbe -, ar fi absolut imoral sa le cerem sa ramana in casele lor vechi, sa continue sa creeze traditional doar pentru ca noua asa ne place si sa nu cumva sa traiasca dupa standardele actuale pentru ca nu ar mai fi autentici. Acesti tarani, pe care noi continuam sa-i consideram traditionali sau ne place ca ei sa ramana traditionali, sunt uneori mai integrati in Europa decat noi. Sa nu uitam ca aproape nu mai exista sat in Romania care sa nu aiba 25% din populatie, de regula tineri, in strainatate; s-au stabilit acolo, lucreaza acolo si, daca se intorc acasa, isi fac gospodarii dupa cu totul alte gusturi. Fenomenul, ne place sau nu, este foarte raspandit. Acesti sateni – nu i-as numi tarani, pentru ca e greu de spus daca mai sunt tarani – perpetueaza ceea ce tine de traditii, dar cu anumite selectii care se incadreaza in gustul vremii. In Maramures, multi isi fac case noi, dar pastreaza anumite elemente identitare – de pilda, o poarta de lemn. Sigur ca nu ne punem problema autenticului, pentru ca aceasta poarta este izolata de complexul intregii case. Altii sunt in continuare artizani si vand acel artizanat despre care au invatat ca este tipic Maramuresului. Asistam, asadar, la un fenomen de marketizare a traditiilor, care este universal si care reprezinta o adaptare a mestesugarilor la conditiile actuale de piata. Un exemplu este Horezu, unde arta populara specifica aproape disparuse, prin migrarea majoritatii olarilor din zona. Ei bine, acum infloreste, dar in conditii diferite. O buna parte dintre olari isi cumpara substantele din Germania, au cuptoare “made in Germany” – iar asta nu numai pentru ca sunt mai performante, ci si pentru ca normele internationale nu permit vanzarea pe piata externa a oalelor facute traditional, cu ajutorul substantelor si al cuptoarelor stravechi. Evident ca olarii nu vor mai face exact aceleasi produse – iar un exemplu elocvent sunt scrumierele de Horezu. Ele nu sunt obiecte traditionale in sensul de vechi, dar pastreaza modelul ceramicii de Horezu si au devenit deja “traditionalele scrumiere de Horezu”! Daca mergem in alte tari, din Bulgaria pana in Canada, nu cumparam astfel de obiecte de artizanat? Sigur ca da, fiindca ele au pentru noi, turistii, ceva din spiritul locului.
– Daca judecam kitsch-ul ca “prost-gust cu pretentie de bun-gust”, care este diferenta dintre aceste obiecte si kitsch-urile care umplu targurile si bazarele de pretutindeni in momentul de fata?
– Diferenta este de natura estetica. Desi nu vorbim despre kitsch pentru produse mai vechi, kitsch-ul a existat dintotdeauna; obiecte mai “fuserite”, mai urate, pentru gusturi indoielnice s-au facut si in vechime. Noi consideram obiectele autentice de arta populara ca fiind frumoase pentru ca au fost selectate numai cele frumoase. Productia a fost si este, insa, mult mai larga si pentru gusturi mult mai diferentiate. In aceasta gama larga de gusturi si de clienti, exista o categorie importanta de indivizi carora le plac obiecte pe care chiar putem sa le numim kitsch: o gondola traforata sau Coloana Infinitului facuta din nu stiu ce material reprezinta o plastografie, deci un kitsch.
– Asadar, traditia noastra populara va supravietui…
– O traditie nu moare, pentru ca este prin definitie vie. Suna absolut stupid ceea ce spun, dar acesta este adevarul. Fiind vie, ea se transforma. Daca ne uitam la obiectele de ceramica sau de lemn de acum doua secole, ele nu sunt la fel cu ceea ce se fabrica acum trei secole si nici cu ceea ce consideram a fi fost autentic acum 70 de ani. Ele se schimba pentru ca gusturile vremurilor se schimba.
– Cum intelege MTR sa se adapteze la schimbare?
– Un muzeu nu trebuie confundat cu o muzeificare, in sensul de mumificare. Sigur ca orice muzeu are un patrimoniu, un tezaur, care trebuie sa ramana asa cum este si trebuie prezentat asa cum este. Dar, dincolo de toate acestea, un muzeu trebuie sa fie o institutie vie si sa-si pastreze relatiile tipice de muzeu cu societatea vie, asa cum este ea. Din acest punct de vedere, referindu-ma exclusiv la MTR, evident ca va fi pastrat discursul de baza al creatorilor acestui muzeu, un discurs foarte viu si total aparte. Dar Muzeul nu se va reduce, doar, la aceste sali care sunt, desigur, opere de arta, ci va pastra tot timpul relatiile cu lumea de azi. Noi avem in intentie, spre exemplu, o “arhiva a timpului prezent”, prevazuta de multa vreme, dar care acum trebuie reactivata. Asta inseamna ca nu vom avea in vedere numai obiectele de tip patrimonial, ci si ceea ce se intampla la ora actuala, mergand, la limita, pana la kitsch, caci Muzeul nu este exclusiv de arta, ci de societate.
-Deci gestul de deschidere catre societate si de atragere a publicului nu trebuie inteles ca un compromis cu mediocritatea.
– Sub nici o forma!
– Aveti in proiect un Muzeu al… Boierului Roman.
– Da, exact la asta lucram in momentul de fata. Incepand de la anul, la conacul Udriste Nasturel din Heresti, care este unul dintre cele mai vechi, mai bine conservate si mai frumoase conace din sud-estul Europei, vom demara organizarea unui Muzeu al Boierului Roman, mergand pe ideea de complementaritate cu Muzeul Taranului, pentru ca taranul roman nu se poate defini decat in relatie cu boierul. Incercam sa reactivam o memorie culturala fireasca, din care 50 de ani de ideologie si istoriografie comunista au sters mai bine de 75%. Astfel, ca o ironie a istoriei, Muzeului Taranului Roman, care la anul va implini 100 de ani, infiinteaza Muzeul Boierului Roman.