În penumbra răcoroasă a casei tăcute, coridorul i se păru la fel de lung ca prima dată. Jocul de șah al pătratelor de gresie bej și maro, încadrate de un chenar roșcat, se îngusta spre capătul blocat vederii de ușa dinspre dormitorul de oaspeți, a cărui mobilă masivă, din lemn de trandafir, marca Lengel, ultimul “l” terminându-se cu o înfloritură, o impresionase la început, pentru ca apoi să i se pară greoaie și nefuncțională. Fără să vrea se uită în jos, fascinată si ușor amețită de jocul pătratelor de gresie, mai patinate acum decât le văzuse prima oară. Parcă intuindu-i gândurile, unchiul Ghe spuse:
– Cinci bej, cinci maro, plus alte două de pe margine, total douăsprezece – în lățime, patruzeci bej, patruzeci maro, plus marginile – în lungime, fă și tu socoteala câte sunt, ca să ai o idee de combinațiile pe care puteam să le fac, îi spusese cu ani în urmă. Pătrate, romburi, dreptunghiuri, a căror mărime depindea de inspirația mea din ziua respectivă, îți dai seama cum îmi ocupam mintea? Și câți pași, în zigzag, în lung, în lat? Îi număram la sfârșitul zilei, îi transformam în metri, apoi în kilometri, pentru ca a doua zi s-o iau de la început. Și asta ani și ani.Imaginea lui, mărșăluind în ciorapi ca să nu facă zgomot, calculându-și pașii ca să contabilizeze distanța parcursă zilnic, lungul coridor fără lumină proprie, o tulburaseră mai mult chiar decât teroarea perchezițiilor. Intensă, ea dura totuși puțin, iar până la următoarea teama se mai estompa. În schimb, pașii aceia tăcuți lăsau să se întrevadă tenacitatea disperată a dorinței de supraviețuire. Cu ce uzură, cu ce preț! Comparația cu închisoarea venea de la sine, chiar dacă a fi un fel de prizonier în propria casă era un lux față de viața de după gratii, mai ales când ele erau și comuniste.
– Poate vrei să te odihnești puțin, oi fi obosită, nu e plăcut să mergi într-un tren aglomerat pe căldură.
Politețea lui, nu doar cuvintele, ci și gesturile. Îi duse sacoșa în dormitorul de oaspeți, unde rar culca pe cineva, favoare pe care o dobândise încă din studenție, când mătușa Elena trăia și îi plăcea s-o răsfețe când, rar, îi vizita.
Îi puse în brațe pachetele aduse de ea pentru parastas. Rămasă singură, își scoase lucrurile și le așeză pe fotoliul de la picioarele patului. Se trânti apoi pe pat, cum făcea de fiecare dată, scufundându-se cu aceleași delicii în somiera elastică, acoperită cu o cuvertură de catifea vișinie, despărțită în trei fâșii de o prețioasă broderie de tul. Nu i-ar fi plăcut s-o aibă la ea acasă, unde nu s-ar fi potrivit cu nimic, dar în încăperea imensă, unde până și mobila Lengel căpăta dimensiuni rezonabile, își avea dichisul ei. Toate astea, inclusiv casa, aveau să-i aparțină cândva, după moartea lor, îi spuseseră, numai că, prea mică fiind, perspectiva moștenirii era ceva atât de abstract, de îndepărtat, încât nu avea conținut, nu prezenta interes pentru ea. Mult mai palpitant fusese la început secretul, ideea că adulții o acceptau în lumea lor, faptul că dintre toate nepoatele din familie o preferaseră pe ea. Apoi, când noutatea se mai tocise, nu i se mai păruse la fel de interesant să fie, într-un viitor incert, proprietara unei case despre care era mai bine să nu vorbească, nici să o declare, pentru că simplul fapt de a avea o proprietate te făcea vulnerabil în fața puterii, oricând putând deveni obiect de șantaj. Cu timpul, uitase de casa-pe-care-o-va-moșteni, care devenise o poveste de familie, ca atâtea altele. Preocuparea ei din ultimii ani era căderea lui, vizibilă după moartea mătușii Elena. Nu se mai prea descurca de unul singur, chiar dacă nu voia s-o recunoască.
Se lăsă o clipă în voia senzațiilor care-o năpădeau în încăperea de care-o legau atâtea amintiri. Casa nu mirosea a închis, cum se întâmplă adesea în locuințele bătrânilor. Dinspre parchetul lucios și deschis la culoare venea un miros plăcut de ceară, soba de faianță, de un galben stins, lumina parcă tot colțul camerei; în colțul opus, oglinda ovală, cu ape adânci, dădea profunzime și înnobila parcă imaginea reflectată, iar un sistem simplu și ingenios îi permitea să se încline după voie; rama oglinzii era fixată pe o măsuța de toaletă cum nu mai văzuse: aripa din stânga se prelungea într-o buclă grațioasă, în care era inclus clasicul taburet, totul alcătuind un fel de mic separeu, care delimita și dădea intimitate unui spațiu destinat frumuseții, dar care ar fi ocupat o jumătate dintr-o cameră de bloc. Dimensiunile patului erau pe măsură: prea mare ca să-ți placă să dormi de unul singur, potrivit să vrei să simți aproape căldura altui trup. “Paturile astea imense te provoacă, te obligă să faci dragoste. De-aia pe vremea aia se nășteau mulți copii într-o familie”, îi spusese ea lui Dinu. Și adăugase, cu gândul la unchiul Ghe: “sigur, când era posibil”.
Fără să vrea, întinse mâna spre locul gol de lîngă ea. O cuprinse un dor nebun de Dinu, de Dinu de la începutul iubirii lor. Dacă din anii de când erau împreună ar pune cap la cap toate secvențele ca aceea petrecută aici, în casa asta și în patul ăsta, zilele însumate ar face o lună? Era mult? Era puțin? Se putea mulțumi cu atât? Se gândi că unchiul Ghe o va întreba de el și nu prea știa ce să-i spună. Să însemne asta că hotărârea de a se despărți nu era chiar bătută în cuie? Poate avea dreptate Mati. Era încă prea legată de el. Oricum, n-avea nici un chef să se lase antrenată într-o discuție pe tema asta. Cu felul lui direct, abrupt de a o aborda, n-ar fi reușit decât s-o facă să se retragă, rolul de confident nepotrivindu-i-se deloc. Mai în glumă, mai în serios, tonul lui autoritar-distant-protector rămăsese același de la prima întâlnire, oricât de mult se adâncise și se nuanțase relația lor. Știa totuși că n-are cum să evite întrebarea de ce n-ai venit cu Dinu. Răspunsul nu era simplu, mai ales că se plăcuseră reciproc. De câte ori se întâlneau, o bătea la cap să se mărite, că, dacă tot sunt împreună de atâta timp, de ce să nu se adune la casa lor. Atacase de câteva ori subiectul. Ea însă reușise să găsească argumentul la care îl știa sensibil:
– La ce mi-a folosit căsatoria cu Gelu?
Și aici erau amândoi de aceeași părere: la nimic! Când i-l prezentase pe Gelu, și asta nu în perioada cea mai rea a căsniciei lor, nu-și ascunsese deloc antipatia:
– Golanul ăsta nu e de tine!
Dacă ar fi știut câtă dreptate avea! Nici acum nu-i era ușor să recunoască eșecul lamentabil al alegerii ei. Ce fraieră fusese! Aura de bărbăție, pe care ea însăși i-o atribuise, nu exista decât în mintea ei. Când abureala romantică, pe care nu și-o putea ierta, trecuse, vulgaritatea și violența lui apăruseră în toată splendoarea. Descoperise atunci că bărbatul cu care făcea sex, căci dragoste nu se putea numi, era un străin, de ale cărui izbucniri învățase să se teamă. De ce întârziase să se despartă de el, îi era greu să-și explice. Când se mutase cu el la M., la începutul scurtei și agitatei experiențe conjugale, se revoltase că o pune mereu în fața faptului împlinit. Răspunsul lui fusese că la multele lui relații nu putea să refuze invitațiile, care și ele veneau cum veneau, nu după un anume protocol și că, la urma urmelor, ce atâtea fasoane, nu era nevasta lui? În loc să se bucure că nu se ducea cu alte femei, mai făcea și nazuri.
– Nu te-ai însurat cu femeia potrivită, îi replicase ea de atâtea ori. Nu-mi place să torn în mine băutură până mi se face rău, nu suport nici să-i văd pe alții, bărbați sau femei, cum beau până cad sub masă sau se prăvălesc printre pahare și sosuri, nu vreau să ascult glume porcoase și nici să mă las pipăită de toți bețivanii în mijlocul cărora tu te simți atât de bine.
Când i le spusese astea prima oară, o înjurase.
– Dar să profiți de relațiile mele îți place. Când lumea aleargă după carne, când ai frigiderul plin de toate bunătățile, nu te mai plângi, nu te întrebi de unde vin toate astea. Ți-ar conveni să stau cu salariul meu de medic veterinar, medic de birou vreau să zic, să plimb niște hârtii și să fiu acasă la trei, ca orice slujbaș care se respectă?
Scăpată de sub control, cearta se terminase, cum altfel?, în pat. El își ceruse iertare și părea chiar că regretă sincer ieșirea, de vină era firea lui impulsivă. Luată prin surprindere, reacționase convențional, ca o nevastă resemnată, care acceptă din start, ca pe ceva normal, să fie terorizată de bărbatul ei. De fapt, furia ei se retrăsese în apele adânci ale sufletului, amânând hotărârea, pentru ca aceasta să vină dintr-o limpezire și nu dintr-o reacție de moment. Hotărârea întârziase, deși limpezirea se produsese: căsătoria cu Gelu fusese o greșeală, se lăsase dusă de val și confundase pasiunea de-o clipă, de două, de zece, dar nu de mai mult, cu iubirea. Când, la câțiva ani de la vacanța la O., se revăzuseră întâmplător, iar Gelu venise năvalnic spre ea, măgulită de iubirea lui furtunoasă – cât o costase vanitatea asta ieftină! -, fusese convinsă că îl găsise pe bărbatul visurilor ei. Ceea ce o umplea de disperare era faptul că, oricât întorsese lucrurile pe toate fețele, nu-i putea reproșa că se schimbase: o dorea la fel de mult, în orice caz nu mai puțin, bea și chefuia cu aceeași plăcere, mai ales după partidele de vânătoare. Cum rămânea cu flerul ei? Orbită, crezuse că vârtejul de petreceri care se țineau lanț venea dintr-un preaplin de iubire, din dorința lui de a o răsfăța, de a o arăta lumii, de a se mândri cu ea. Nu era decât vina ei că luase drept o dovadă de iubire manifestările lui posesive și nu văzuse în ele un temperament autoritar și violent. El fusese mereu egal cu sine, iar ea o gâsculiță naivă. Sentimentul ăsta devenise cu timpul din ce în ce mai greu de suportat. După unul din multele lor scandaluri, își făcuse bagajele și la câteva zile intentase acțiunea de divorț. La puțin timp se transferase la București. În afară de Mati și de Tea, de Dinu, bineînțeles, nu vorbise cu nimeni despre căsnicia ei ratată.
Se schimbă, își puse blugii și un tricou și o luă spre bucătărie, unde unchiul Ghe se auzea trebăluind.
– Copilule, de ce n-ai stat să te mai odihnești, am cam terminat ce era de făcut.
Știa că totul era sub control, deși cine nu-l cunoștea ar fi putut crede că nu-și vedea capul de treburi, judecând după nenumăratele drumuri între masă-aragaz-frigider-cămară. Mai trecură împreună încă o dată totul în revistă: platourile cu colivă aranjate de madam Tănăsescu erau în frigider, la fel și mezelurile, cuburile de brânză topită, coșul cu mere în cămară, checurile învelite în celofan pe masa de lucru, împreună cu lumânările, paharele de plastic și sticla cu vin. Chiflele și colacul le aducea a doua zi tot madam Tănăsescu. Îl rugase să nu se mai complice cu masa de după parastas, fără rezultat: totul trebuia făcut după tipic. Pregătise chiar el câteva feluri preferate ale mătușii Elena.
Gustă din mâncarea cu bame, i se păru puțin afumată, dar nu-i mai spuse nimic. Îl ajută să strângă masa, spălă farfuriile din care mâncaseră, le șterse și le puse la loc. Deși era destul de târziu, nu-i era somn.
Ieșiră afară și se așezară în șezlongurile din spatele casei, aceleași de la prima ei vizită, mai delabrate decât atunci. Ca de fiecare dată, se lăsă în voia plăcerii de a se afla noaptea sub cerul liber, departe de forfota de la bloc. De ce nu s-ar muta aici, îi trecu prin minte, dar imediat gândi că, între altele, asta ar însemna să renunțe pentru totdeauna la Dinu.
Alături de ea, unchiul Ghe se foi și tuși ușor:
– Nu mi-ai spus nimic de Dinu. Credeam că vine și el.
Minți numai pe jumătate, căci înainte de a pleca auzise pe cineva spunând că e plecat din București:
– E plecat într-o delegație.
Nu scăpă de ceea ce se temuse, căci el continuă:
– Ai grijă ce faci, e un băiat bun. Ar fi păcat să nu vă căsătoriți. Timpul trece și nu e bine să îmbătrânești singur. Nu zic că tu ești bătrână, încercă el s-o dreagă. Uită-te la mine, nu mai am nici un rost fără Elena. Ar fi putut să trăiască și acum, s-a îmbolnăvit din cauza mea, prea multele încercări au distrus-o…
Începu să plângă, însă Maia nu interveni.
Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească