Seara, când Tea veni să vadă cum se simte, terminase jurnalul. Tulburată, îl mai răsfoise o dată. La început fusese emoția că Tea îi făcuse un dar de preț acceptând-o în intimitatea lui Nick-cel-tânăr. Sigur, nu intimitate în sensul amănuntelor picante. Nu plecase la război în căutarea unor aventuri galante, punctate, de altfel, cu umor. Cavalerul Nick lupta sub un stindard nobil, eliberarea Basarabiei și a Bucovinei ocupate de ruși. Să fii și aliat cu naziștii, să mai și admiri tehnica, ordinea și disciplina germană, ce crimă mai mare?! Cum avusese Nick curajul să păstreze paginile astea, care ar fi putut să cadă sub un ochi dușmănos în anii de după război, într-o Românie în care sovieticii instauraseră comunismul? Iar Tea, ce încredere în ea să i le arate! Și ea să aibă șansa, ca și în cazul unchiului Ghe, să facă o breșă în istoria oficială și să ajungă la sursă, nu chiar la Istoria cu majusculă, ci la istoria trăită de fiecare la nivelul lui de înțelegere, cu atât mai vie, mai autentică. Capul îi vuia de întrebări. Avea sentimentul că jurnalul nu se oprea la data de 31 august 1941 și că, dintr-un motiv pe care și l-ar putea imagina, anume că tot ce urma era prea periculos, Nick îl distrusese. Terenul era delicat. Nu-și permitea s-o asalteze cu astfel de întrebări, oricum nu de-a dreptul. Se rezumă la două: dacă, citindu-l, s-a îndrăgostit a doua oară de Nick – cel – tânăr și dacă mai există și alte caiete?
Tea își aprinse țigara, amânând răspunsurile, i se păru Maiei, care regretă că o provocase să se întoarcă la amintirile ei într-un moment poate nepotrivit.− Îndrăgostit încă o dată nu e bine spus. Când l-am întâlnit, l-am iubit din prima clipă. Mă feresc de cuvinte mari, totuși nu ezit să afirm că am știut că mai mult de atât nu se poate. Nu uita că nu mai eram la prima tinerețe, că experiențele noastre fuseseră mai mult eșecuri decât reușite, ți-am mai povestit, și că întâmplarea fericită că ne-am găsit unul pe altul nu trebuia irosită, și așa pierdusem atâta timp. Vei fi poate surprinsă, față de Nick – cel – tânăr, cum îi zici tu, am simțit un fel de duioșie maternă, o promisiune a bărbatului pe care îl iubeam. Sper că înțelegi. M-ai întrebat de jurnal. Când Nick mi l-a arătat pe acesta, nu l-am citit imediat. L-am păstrat pentru mai târziu, când, bătrâni fiind, vom avea răgaz să descoperim anii pe care nu i-am petrecut împreună. Ne ajungea ce trăiam, îmi ajungea el așa cum era atunci. Firește, mi-a povestit despre anii de front. În treacăt și nu cu amănunte. Poate nici eu nu m-am priceput, n-am avut curiozitatea să i le cer. Or mai fi fost și alte caiete, s-or fi pierdut, cine mai știe…
La ce bun să mai insiste? Schimbă vorba. Rămasă singură se gândi care e punctul de la care amintirile nu mai produc suferință, devin suportabile, poți vorbi despre ele cu seninătate, ți le asumi ca pe un prezent al vieții tale. Când, după moartea lui Nick, Tea îl depășise? Dar ea? Și ea reluase de atâtea ori, secvență cu secvență, filmul relației cu Dinu. Nu cu seninătate. Cu sfâșiere. Gândul la el o durea, suferința ei era vie. Nu se putea refugia în amintiri. Nu accepta. Nu încă.
Înainte de culcare mai luă un paracetamol. Dormi mai bine. A doua zi gâtul aproape îi trecuse, nu și starea de oboseală. Rămase în pat și începu să citească Iubita locotenentului francez.
La Institut, în zilele următoare, Mati, care se bucurase că o vede, nu scăpă prilejul să aducă vorba despre Dinu. Nu-i veni să-i spună că începuse să contabilizeze timpul de când nu se văzuseră. Trecuseră trei săptămâni din după-amiaza aceea și aproape două de când o invitase la film. De atunci, nici un semn, dar nici ea nu-l sunase. Nu ea hotărâse că Dinu îi încurca viața și alesese să se despartă?
Un anunț la condică îi reaminti că acțiunea “plăcuțe” redevenise actuală. Acum, adio vacanță. Degeaba nenorocitele alea de plăcuțe. Cu doi ani în urmă, ca să plece împreună se trecuse pe listă nesilită de nimeni. Ceva greu de imaginat până nu demult. Înainte de Dinu, se eschivase cât putuse de la acțiunile heirupiste, cum le numea ea. De când intrase în viața ei, era dispusă să plătească pentru fiecare ocazie de a fi cu el. Gugui marșase atunci. Făcea parte din trocul obișnuit. N-ar fi găsit amatori dacă nu le-ar fi oferit mici avantaje: două zile în plus de concediu de odihnă, o primă pe deasupra, eventual posibilitatea de a-și lua o parte din concediu la data la care voiau. Bineînțeles, scoaterea din program jumătate din zi pe toată durata repetițiilor. Faptul nu era deloc neglijabil, cum s-ar putea crede la prima vedere. Cu puțin tupeu, susținut eventual de cei zece lei strecurați în buzunarul lui nea Fane, portarul, ieșeai cu nonșalanță pe poartă încă de la primele ore, rostind formula magică: “La stadion!”. Pentru că acolo se ajungea pe cont propriu, nu în grup organizat, până la începutul repetițiilor rămâneau câteva ore, care erau numai ale tale. Bărbații se mai opreau la o bere, femeile în fața câte unei vitrine, admirând sandalele cu talpă groasă, la modă atunci, sau alergau acasă să-și mai rezolve din treburi. Așa se explică de ce, ajunși la stadion și instalați pe locurile dinainte stabilite, aveau toți, cel puțin în prima parte a repetițiilor, un aer satisfăcut. Orele alea, cumva furate, le aparțineau, compensând, în mică parte, ce-i drept, umilința de a fi o masă de manevră, o plăcuță, un obiect, adică un nimic. Aerul ăsta tihnit dispărea repede. Îi luau locul oboseala, lehamitea, revolta.
Își aminti de prima ei repetiție, o adevărată catastrofă. Nouă în “branșă”, fusese curioasă cum se realizau grandioasele spectacole coregrafice de după vizita tovarășilor în Coreea de Nord, văzute până atunci doar la televizor, de 23 August. Curiozității îi luase locul panica. Mulțimea gălăgioasă de pe gradene, căreia i se adăugau grupuri de dansatori aduși din toate colțurile țării, precum și altele de copii, cu care se intersecta uneori programul lor, îi păreau imposibil de stăpânit. Colegii ei, veterani la asemenea acțiuni, îi explicaseră cum să ridice plăcuțele de diferite culori pe baza partiturii pe care o avea fiecare, la comanda unică dată prin portavoce. Totul îi părea un haos, nu se prea descurcase, făcuse multe greșeli. La sfârșitul primei zile, își spusese că nici concediul și nici prima n-o mai convingeau să revină.
Rezistase pentru că la ieșire o aștepta Dinu. Povestindu-i, oboseala și enervarea îi mai treceau până a doua zi, când găsea puterea s-o ia de la capăt. Dacă n-ar fi fost Dinu… Serile alea atât de fericite. Era acolo de fiecare dată, ca și cum ar fi vrut să răscumpere o parte din sacrificiul ei, prețul a două săptămâni de vacanță împreună. Uneori se plimbau îmbrățișați prin parcul de lângă stadion, fără să le pese dacă îi vede cineva cunoscut. Alteori se duceau direct la ea. Acum avea în față o vară goală. Degeaba va ridica în prostie plăcuțele alea, degeaba acceptase să fie un punct colorat din ochiul Lui sau de pe mâna Ei, executând în orb mutări pe care nu le înțelegea. Știuse și atunci toate astea. Avusese însă o motivație, ea alesese să participe. Un surogat, o iluzie de libertate interioară, e adevărat, păcălind în felul ei sistemul. Degeaba, rămăsese ridicolul. Și pustiul din sufletul ei.
Câteva zile răsuci în minte ideea să renunțe, să se retragă. N-o putea face decât aducând pe altcineva în loc. Dacă nu găsea, Gugui ar fi obligat pe cine știe cine, stricând planurile de concediu ale unei familii cu copii sau ale unui cuplu. Nu putea face asta.
În sâmbăta liberă, abia întoarsă de la cumpărături, cu sacoșele înșirate în ușa bucătăriei și cu o sanda în mână, auzi soneria. Deschise, convinsă că e Tea.
O învălui mirosul cunoscut de lavandă fină.
Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească