Activitatea teatrala a maestrului Paul Bortnovski a fost atat de bogata, incat n-a incaput in spatiul confesiunilor de fata. N-a incaput de pilda faptul ca a fost laureat a numeroase premii, posesor al unor importante distinctii nationale si internationale, ca si faptul ca este capul unei familii care s-a imprastiat in toata Europa si, de cativa ani, a trecut Oceanul, in SUA. (Marcela Gheorghiu)
Dupa absolvirea Institutului de Arhitectura (1961), primul meu loc de munca a fost la Camera de Comert Exterior, Serviciul targuri, condus, pe vremea aceea de arhitectul Ascanio Damian. Executam design ambiental pentru pavilioanele romanesti la diverse expozitii internationale (cateva dintre aceste participari mi le amintesc si astazi: Beijing, Budapesta, Leipzig, Milano, Moscova, Praga, Salonic, Viena). Perioada nu era una foarte propice pentru arhitectura, asa ca Serviciul targuri al Camerei de care pomeneam oferea un anume debuseu tinerilor absolventi, reprezentand un camp de activitate supus intr-o mai mica masura rigorilor profesiunii de arhitect. Prin exersarea jocului in spatiu, designul ambiental se apropia mult de scenografie. De altfel, in anii aceia (si mai tarziu chiar, pana in 1989), targurile si expozitiile au reprezentat un refugiu pentru foarte multi arhitecti romani, care in felul acesta se puteau sustrage cerintelor absurde ale arhitecturii realist-socialiste. Spre sfarsitul anilor ”40, comunistii reusisera sa impuna realismul-socialist – sloganul artistic al stalinismului -, intrerupand pentru cativa ani patosul modernist pe care noi, cei din generatia tanara de arhitecti, incercaseram sa-l impunem. Arhitectura stalinista nu a lasat insa semne coplesitoare (poate doar Casa Scanteii). Stilistic vorbind, realismul socialist a produs in arhitectura o deturnare de la cautarile moderniste si o revenire brutala si artificiala la vocabularul clasicist (Cinematograful “Infra-tirea intre popoare”, arh. Nicolae Porumbescu, 1953; Opera Romana, arh. Octav Doicescu; Teatrul de Vara “23 August”, astazi Parcul Stadionului National, arh. P.Em. Miclescu si D. Marinescu – toate construite in 1953 s.a.). La targuri si expozitii era insa altceva. Aveai libertatea sa practici modalitati de expresie pe care nu le puteai aborda in arhitectura edilitara traditionala. Serviciul targuri reprezenta un spatiu care nu putea fi supus rigorilor ideologice ale vremii. E de la sine inteles, asadar, ca pentru un tanar arhitect acest fapt era o binecuvantare.
Maestru si discipol
Imi placea ceea ce faceam la Camera de Comert Exterior, dar in acelasi timp eram interesat sa-mi exersez cunostintele in cat mai multe zone ale arhitecturii. In 1951, de pilda, lucram inca la Serviciul targuri, cand s-a organizat un concurs de machete pentru construirea Aerogarii Baneasa. Am participat cu un proiect impreuna cu fratele meu Stan Bortnovski – arhitect si el -, am castigat concursul, dar aerogara nu s-a construit dupa conceptia noastra. Aveam idei, eram dornic sa-mi extind preocuparile in diverse sectoare arhitecturale. Eram inca in perioada cautarilor, fara sa stiu, atunci, ce-mi fusese pregatit. La inceputul anilor ”60, am inceput colaborarea cu Teatrul Bulandra (anterior, Teatrul Municipal), mediata de relatia mea de stransa prietenie cu Liviu Ciulei. Liviu era un arhitect dedicat teatrului. Mai mic decat mine cu un an, il cunoscusem la Bucuresti, ne intalniseram, deseori, la Sinaia, unde, ca si mine, isi petrecea majoritatea vacantelor, imi fusese coleg de facultate. Fiind mult mai versat decat mine in chestiunile specifice scenei, la inceput relatia dintre noi a fost, oarecum, una de maestru-discipol. La vremea la care am facut eu primii pasi in teatru, doamna Bulandra inca domina cu spiritul ei dedicat activitatea acestui teatru remarcabil. Era o fire foarte autoritara, barbatoasa si cu patima pentru meserie. O caracteriza o anumita siretenie in manevrarea relatiei cu ceilalti. Stia sa obtina intotdeauna ce voia si, mai ales, stia sa te transforme, fara sa-ti dai seama, in “cavalerul” intereselor ei – ale teatrului, adica. Perioada imediat urmatoare apropierii mele de “Bulandra” a fost una in care municipalitatea se arata interesata de dezvoltarea retelei de spectacole din Capitala. Liviu, care devenise regizorul favorit al teatrului de la Gradina Icoanei, mi-a marturisit intentia lui de a reamenaja sala de reprezentatii. Ideea m-a entuziasmat – pe vremea aceea eram un romantic plin de energie si de idei artistice. Am purces, asadar, la realizarea unor studii pentru reamenajarea acestui spatiu. Trebuie spus aici ca, initial, constructia fusese conceputa, dupa planurile arhitectului Horia Creanga, ca o sala de festivitati a Scolii Centrale de Fete. Pornind de la planurile maestrului Creanga, am cautat modalitatea de a-i ameliora performantele, de a gasi solutii pentru gazduirea unor spectacole cat mai diverse, in maniere diferite si – mai presus de orice – in spiritul nou care plutea peste scenografia europeana la acea data. Reamenajarea s-a produs insa treptat, nu dintr-o data – cum intentionasem -, pornind de la rezolvari locale si de la un spectacol la altul. Treptat, am reusit sa definim liniile principale de amenajare, sala de la Gradina Icoanei devenind unul dintre cele mai moderne (la acea data) si mai solicitate spatii de spectacol din Capitala, cu posibilitatea de a gazdui montari dintre cele mai diverse. Primaria Capitalei, care era principalul beneficiar al acestei sali, a trenat exagerat de mult luarea unei decizii si, prin urmare, nu am putut infaptui in totalitate proiectul de amenajare pe care il avusesem initial in vedere. Am insa multumirea sufleteasca nedisimulata ca, la vremea respectiva, am imaginat cateva chei scenografice pentru “rezolvarea” unor spectacole cu mari piese, in colaborari cu regizori de exceptie: Omul care aduce ploaia – primul meu spectacol la “Bulandra” (cel dintai spectacol din viata mea la care realizasem decorurile fusese Cautiunea de Hans Lucke, montat cu un an inainte, in 1956, la Nottara); Profesiunea doamnei Warren (1958), alt spectacol in care am semnat decorurile in colaborare cu Liviu Ciulei, regizorul spectacolului; Moartea unui comis voiajor (1959), in regia lui Dinu Negranu; Hamlet (1959), in regia lui Ion Olteanu; Surorile Boga in regia lui Moni Ghelerter; Copiii Soarelui (1961) spectacol in care eu semnam decorurile, iar regia purta semnaturile lui Liviu Ciulei si Lucian Pintilie (un artist de o factura speciala, poetic si filosof, intr-un cuvant un foarte mare regizor, care mi-a placut uneori mai mult decat Liviu).
Cu Pintilie am realizat in 1963 Cezar si Cleopatra de G.B. Shaw; in acelasi an am realizat decorurile la spectacolul lui Dinu Cernescu Vizita batranei doamne de DŸrrenmatt. Nebuna si frumoasa provocare scenografia! Ultimul spectacol, de aceasta data la TNB, a fost Mostenirea de Titus Popovici, in regia lui Horea Popescu si Mihai Manolescu.
N-am vorbit insa nimic despre film. In 1952 semnam, alaturi de Ciulei si de Mircea Bodianu, decorurile la Mitrea Cocor (cine isi mai aminteste astazi de acest film?), un an mai tarziu – la Nepotii gornistului, in ”54 – la Rasare Soarele s.a.m.d., pentru a incheia, in 1982, cu exceptionala colaborare cu Pintilie la De ce bat clopotele Mitica?. Ultimul film la care am semnat decorurile a fost O vara de neuitat (1993)…
Am 83 de ani si, privind in urma, constat cu multumire ca am trait o viata de neuitat. Am facut ceea ce mi-am dorit cu ardoare – scenografia de teatru, adica -, in ciuda faptului ca au existat si momente de cumpana in care am crezut ca voi renunta. Nu am facut-o si astazi sunt fericit ca s-a intamplat asa.