Jiddu Krishnamurti

Despre educație

Editura Herald

Colecția Krishnamurti. Traducere de Diamant Petrescu.

„Această imitare a ceea ce este considerat că ar trebui să fim, naște frică”, susține Krishnamurti. Iar aceste cuvinte ale autorului poartă în sine naturalețea oricărui adevăr intrigant. De ce imităm, cum imităm, și, mai ales, ce provoacă în noi această imitare în numele unui ideal, în numele lui acel „cum ar trebui să fim”? Poate omul să fie liber în fața unei asemenea condiționări? În definitiv, aceasta este cea mai mare dorința a oricărei ființei umane. Educația este cea care ar trebui să-i ofere tânărului capacitatea de a percepe esențialul („ceea ce este”), ar trebui să-i confere libertatea de a trăi într-o lume pe care s-o creeze el însuși. Însă, în măsura în care creșterea sărăciei, criza ecologică, izbucnirea a din ce în ce mai multe războaie sunt realități ale societății contemporane, înseamnă că educația, așa cum este ea percepută astăzi, a dat greș. Krishnamurti propune un nou sistem, non-ierarhic și non-competitiv, în care elevul și profesorul se bazează pe comunicare, problematizare și îndoială. Aceste trei activități ale minții instituie inteligență, o facultate a spiritului capabilă să armonizeze cunoașterea, luciditatea critică și refuzul de a accepta orice autoritate. Adresat atât profesorilor cât și elevilor, părinților și oricărei persoane interesate de educație, volumul de față, este, în fapt, o dezbatere amicală între Krishnamurti și cititor. Fără a avea pretenția să-i impună ceva partenerului de discuție, autorul își susține „observarea lucidă” folosindu-se de toate calitățile maieuticii. Nu este o exagerare. Două dintre cele trei părți ale cărții sunt prelegeri-dezbatere susținute de Krishnamurti în fața elevilor și a profesorilor. Cea de-a treia reprezintă o foarte interesantă punere în relație a educației cu viața însăși, alăturare extrem de firească din moment ce educația este cea care ar trebui să-l pregătească pe copil pentru caruselul vieții și pe omul matur pentru evitarea conflictului interior deoarece acesta, „proiectat în afară, devine mondial.” – Vasile Mihalache

„Viața are un sens mai înalt și mai vast decât acesta, dar ce valoare are educația noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar dacă vom fi extrem de instruiți, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii și simțirii, viețile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâșiate de temeri de tot felul. Câtă vreme educația nu va cultiva o viziune integrală asupra vieții, ea nu va avea decât o mică valoare. Pentru a institui o educație adevărată, trebuie să înțelegem semnificația vieții în întregul ei, iar pentru aceasta trebuie să fim capabili să gândim direct și în spiritul adevărului. Un gânditor prea logic este în realitate nechibzuit, căci el se conformează unui model, repetă fraze, iar gândirea lui urmează un făgaș. Este cu neputință să înțelegem viața în mod abstract sau teoretic. A înțelege viața înseamnă a ne înțelege pe noi înșine și acesta este atât începutul cât și scopul final al educației.”

Jiddu Krishnamurti s-a născut în 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. „Descoperit” de mișcarea teozofică, este crescut și educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanță, că va îndeplini rolul unui Mesia, sau că va fi fondatorul unei noi religii. În 1925, în urma morții fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile „spirituale”. S-a eliberat de tot ceea ce învățase, rămânând într-o stare de non-speranță. Nu mai aștepta nimic. Și tocmai în această situație de gol interior, în această stare de moarte față de elementele structurale ale trecutului său psihologic – spune Krishnamurti – a erupt în el „acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de liniște autentică, a avut loc erupția explozivă a iubirii”. Această experiență a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluție, o profundă mutație. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mișcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească și să condiționeze și mai mult mințile oamenilor. În urma acestei revoluții lăuntrice Krishnamurti a dizolvat „Ordinul Stelei”, ce fusese fondat special pentru el și, începând din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizație. După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlnește în 1946 pe Aldous Huxley și pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o școală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefațat lucrarea Prima și ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător și s-a răspândit în întreaga lume, până când – lucru extraordinar – în anul 1974 a avut loc incidența mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia și o dată în California, cu savanții cei mai iluștri ai lumii contemporane: savantul Kapra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialiști în neuropsihiatria și anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanți, toți niște enciclopedii vii. Și nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunță pericolul condiționării prin cultivarea creierului. Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de școli în India, America și Anglia. El scris o lucrare intitulată Despre educație și, în aceste școli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăților lor creative, încearcă să facă din ei ființe creatoare și nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenției și a observării extrem de clare.