Un spectacol al Teatrului Mic mi-a adus mai multe revelatii. Majoritatea, placute. Prima dintre ele a fost si cea mai neasteptata. Daca este adevarat ca – prin functionarea implacabila a Legii lui Peter, zic rautaciosii – televiziunea a pierdut in Florin Calinescu vedeta number one across the nation, ei, bine, teatrul a castigat un mare actor.
Eu, unul, urmaresc cel mai tare in jocul unui actor economia de mijloace. Este foarte simplu sa urli, sa plangi ori sa razi in hohote, sa dai din maini si din picioare, sa agonizezi etc. Este, in schimb, mult mai dificil – dar si mai convingator – sa afisezi o mimica din care sa se poata intui zbuciumul interior. Iar daca vorbim despre comedie, e un fleac sa starnesti zambete alunecand pe o coaja de banana ori schimonosindu-te, dar e cu totul altceva sa provoci hohote de ras fara sa sarjezi in nici un fel.
A-l juca pe Nicolae Ceausescu – pentru ca vorbesc despre spectacolul “O zi din viata lui…” – poate fi o capcana pentru un actor mic, care nu va rezista tentatiei de a ingrosa totul. Dar Florin Calinescu este – o repet fara sa clipesc – un mare actor, care stie sa alterneze iesirile nervoase cu umorul involuntar (al personajului, se intelege) si cu atitudinile pur si simplu normale, construind un rol care, in opinia mea, va ramane in istoria teatrului romanesc contemporan.
A doua revelatie fericita: nu, n-au murit autorii de umor de calitate, asa cum credeam urmarind nauc casacada de “sitcom”-uri la care nu reusesc sa rad. Textul lui Denis Dinulescu este sclipitor si au fost momente in care m-am temut ca o sa ma sufoc. La text se adauga montarea lui Alexandru Tocilescu, muzica lui Nicu Alifantis, jocul celorlalti actori, scenografia – totul la superlativ. Spectacolul e construit in asa fel incat ba razi de cazi pe jos, ba te trec fiori de gheata pe sira spinarii, amintindu-ti ca doar replicile sunt fictive, nu si realitatea cumplita din spatele lor, cosmarul din care abia de-am iesit. Iar scena cu “baia de multime” este absolut antologica.
Am avut insa si o revelatie neplacuta, atunci cand mi-am dat seama ca n-am citit aproape nimic despre acest spectacol, care se joaca de peste un an, cred. Sa recapitulam. Romanii traiesc doua decenii sub papucul unui ipochimen. in fine, se trezesc si-l dau jos, cu comunism cu tot. Apar cateva carti – documentare sau de fictiune – despre personaj, care trec neobservate. (De pilda, halucinantul roman “Te pup in fund, conducator iubit” al lui Daniel Banulescu). Dupa vreo 15 ani, este pus in scena un spectacol. Chiar daca n-ar fi fost exceptional, tot ar fi trebuit sa starneasca o dezbatere in toata presa care-si zice culturala. Dar n-a. De ce oare?