Ne traversează viața o puzderie de cunoștințe, o mână de amici, dar rămânem, spre finalul existenței noastre, cu unul sau doi prieteni – și asta dacă suntem niște oameni fericiți.
De ceva vreme, aș zice de o bună bucată de vreme, telefoanele
mele sună rar, din ce in ce mai rar, emailurile sunt spam-uri,
viruși, oferte și multe încercări de escrocare (cum sunt cele care
mă anunță că aș putea intra în posesia unei sume colosale cu atât
de puțin efort: să trimit datele personale și un număr de cont),
ieșirile la o terasă sunt planificate, punctuale ca o obligație de
serviciu (multe dintre ele chiar asta fiind).
Conjunctura socială, vremurile pe care le trăim nu încurajează
gratuitatea dialogului, gesturile fără pragmatism. Sărăcia sufocă
entuziasmul, bucuria de a te lega emoțional de alți oameni, strânge
de gât pornirea din inimă și lasă loc liber raționamentelor logice:
nu numai mesajul are o funcție practică, dar și fiecare cuvânt este
ales pentru a potența, pentru a maximiza realizarea scopului.
M-am obișnuit cu așa ceva. Țin telefonul mobil pe silent, iar
“fixului” abia îi mai aflu utilitatea după ce și mama s-a stins,
computerul mă ferește de pălăvrăgeală, primind sau trimițând mesaje
cât mai scurte, la obiect, încheiate cu formule convenționale.
Toate acestea sporesc pustiul din juru-mi, fără să îmi creeze stări
de frustrare și de revoltă. Dimpotrivă, viața pare un picuț mai
liniștită, mai bine tocmită, ferită de surprize, deci de așteptări
entuziaste sfârșite în gol. Mă aflu mereu în postura naratorului
din “Craii de Curtea-Veche” care doar văzând slova de pe scrisoarea
abia primită știe ce conține aceasta. Sunt convins că și reciproca
e adevărată și în multe cazuri adresanții misivelor mele știu de
dinainte ce conțin ele.
Acesta e cercul de cunoștințe și el restrângându-se parcă zi de zi:
oameni care au nevoie de tine sau tu de ei. Raporturile sunt, în
cele mai multe cazuri, civilizate, serviciile-s reciproc
avantajoase (există o grijă aproape obstinată ca să nu dai, dar
nici să nu primești mai mult ori mai puțin decât ai dat sau ai
primit), mizele nu sunt mari – mărunțișuri adesea, dar acele
mărunțișuri care îți întunecă viața (când nu le poți rezolva) sau
ți-o luminează (când le-ai soluționat).
În vremea când mă găseam jurnalist de prima linie – nu de birou -,
cunoștințele mele sporeau cu fiecare deplasare într-un ritm
amețitor. Erau oameni despre care scrisesem, oameni pe care îi
cunoșteam în diverse împrejurări, cititori ai ziarului și, nu în
puține cazuri, ai cărților mele. Pe de o parte, era un sentiment
plăcut când îi reîntâlneam în aceleași locuri sau împrejurări,
pentru că reușeam să mi-i amintesc, iar pe de altă parte, de
disconfort și chiar de panică atunci când îi întâlneam în alt loc:
nu știam cine sunt, cum îi cheamă sau ce anume mă leagă de ei. Îmi
pusesem la cale o întreagă strategie de a tatona terenul cu
întrebări suficient de generale cât să fie bune pentru oricine “Ce
mai e pe la voi?”, “Ce mai fac amicii?”, “Merge, merge treaba, ce
noutăți mai sunt?”
Nu știu dacă eram foarte abil sau ei se făceau, civilizat, că nu
pricep încurcătura în care mă aflam, dar niciunul nu mi-a zis-o pe
de-a dreptul “Hai, domnule, că nu îți mai aduci aminte, sunt
cutare, ne-am cunoscut în cutare împrejurare”.
Prea marea mea disponibilitate – izvorâtă din încercarea de a trece
de la cunoștintă la amic – mi-a adus însă pe cap un personaj care
m-a lecuit. Omul venise la redacție cu o problemă într-adevăr
dramatică: fusese dat afară din serviciu, cu litera i (abateri
foarte grave, ceea ce practic îi bara drumul spre o altă angajare).
Motivul: i se găsise în vestiar o cutie de chibrituri, iar fabrica
de medicamente și-așa cu regim special privind P.C.I-ul (Paza
Contra Incendiilor) era sub teroarea unui abia stins foc, ce ar fi
putut arunca în aer nu numai laboratoarele, dar și multe blocuri
din jur. Era un pretext și o înscenare, avea să îmi spună el și eu
aveam să aflu printr-o investigație că așa era: secretarul
comitetului de partid se răzbunase pe el pentru că nu vrusese să
ducă o pancartă la nu știu ce demonstrațîe.
Am reușit să-i fac omului dreptate, mergând până la colegiul de
control muncitoresc, omul a fost reprimit, dar l-am sfătuit
prietenește ca după câtva timp să încerce să-și găsească de muncă
în altă parte. Era clar că i se va face viața un calvar. N-a vrut.
Așa că a revenit peste vreo lună, poate două, tot cu desfacerea
contractului de muncă. I-am zis că nu-l mai pot ajuta, mai ales că,
de data asta, chiar îl prinseseră cu ceva foarte clar. “Ți-ai făcut
treaba cu mine, că am auzit că ai luat o grămadă de bani pe ancheta
aia, și acum nu vrei să mă mai ajuți!”
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății
de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.