Amiciția pare forma cea mai perfidă a unor relații umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtășești unele – nu multe – gusturi comune, împarți chiar și micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieții. Poți merge până la a schimba cărți ori vizite de familie.
Aflată la mijloc de drum între cunoștință și prietenie, amiciția
nu păstrează convenționalismul primeia, dar nici nu ajunge la
profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră
adesea chiar îndreptățit să îți facă niște porcărioare. De te vei
face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei
lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le
pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda
sentimentală – “Nu suntem noi amici, cum să te superi pe așa ceva?
Știi doar cât țin la tine!” -, sfârșind prin a face gestul de
supremă împăcare: “Hai ca dau eu berea azi!”
Zgmotoasă, superficială, glumeață până la a arunca totul în
derizoriu, amiciția este exonerată de normele mici ale bunului-simț
și de legile majore ale moralei. Amicul sare repede peste faza
cunoștinței, tutuindu-te chiar înainte să știe cum te cheamă. Are
el standarde de topire a nesuferitelor formule de politețe pe care
le duce în disprețuitoare familiarisme: de la “nea”, la “prietene,
iubitule, bătrâne” sau la diminutivarea tuturor acestora pentru ca
reducerea ta la minuscul, la un “ce” neînsemnat, să fie și mai
accentuată.
El știe să se facă util – te acoperă în fața șefilor când e cazul
să te scoată la o bere, e gata să jure în fața nevestei ori iubitei
că el te-a ținut la o șuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă,
îți vinde ponturi, mărunțește bârfe care te pun în gardă. În
vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îți aducă o
aspirină dacă ești la pat sau chiar să îți facă mici cumpărături.
Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze – căci un amic e mereu
jovial și serviabil ca un chelner hârșit în meserie. Dar, asemenea
chelnerului, te arde la nota de plată.
Amicul păstrează în el o doză imensă de frustrare vizavi de
gesturile pe care le-a făcut mai ales fără să i le ceri. Mestecă în
el atâta ură, încât nu s-ar putea compara cu niciun dușman
declarat, pe față, în ce privește planurile de a-ți plăti polițele.
Amicul nu iartă, memoria lui este perfectă, iar dacă peste
frustrările generate de momentele în care s-a simțit umilit pentru
că a făcut ceva pentru tine poate trece, nu îți va ierta și nu va
trece niciodată peste umilința de a fi apelat el la tine, iar tu,
fără să îți dai seama, te-ai condamnat singur ajutându-l.
Cei mai necruțători în răzbunări, în plătit polițe, sunt amicii
literari. De la băutul unei beri, de la o pălăvrăgeală pe mess, la
telefon sau pe o terasă, ajungi să crezi că băiatul e nu numai
simpatic, ci și parcă talentat, dar nedreptățit. Amicul
credibilizează o oarece conspirație împotriva cărților sale, despre
care se tace sau sunt clasate uneori în categoria celor proaste,
dacă nu cumva “cea mai proastă carte a anului”, este sărit la
premii cu toate că – afli mai târziu – i-a scos la cârciumă pe toți
membrii juriului, s-a făcut util pentru cei care pot pune o pilă
pentru obținerea mult râvnitului premiu.
Te ia părtaș la propriile lui convingeri, “Spune și tu dacă nu-i o
carte bună”, pentru ca după aceea să ți le atribuie. Starea lui
fundamentală în aceste momente este de agitație febrilă,
incoerentă, bineînțeles. E clipa în care îți pregătește o mare
porcărie, ceva care să te lovească din plin. Amicul a pus cap la
cap, dacă nu cumva chiar tu ai făcut imprudența de a le destăinui,
informații, fapte aparent fără legătură și ți-a aflat
sensibilitatea, punctul de pe corpul, din mintea, din sufletul tău
care abia atins doare al naibii de tare.
Acolo va lovi. Va da și apoi, ca orice laș, va fugi. Va încerca să
te evite în orice împrejurare, îți va trânti telefonul în nas. Își
va răzbuna toată umilința lui, de care nu tu te faci vinovat,
împrăștiind cele mai murdare vorbe despre tine. Va găsi, evident,
alți amici cărora să le distribuie murdăriile, iar aceștia vor
crede. Pentru că amicii au o mare disponibilitate de a crede
murdăriile.
Micimea sufletească se asociază de cele mai multe ori cu o statură
de pigmei. Dizabilitați pe verticală, după cum zice Gardner în
limbajul corectitudinii politice, ei sunt în acord cu statura
morală. Asemenea unor scame morale, le cureți greu de pe haina
existenței tale.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății
de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.