Așteptam vacanțele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinței mele de a
fi boem, toată viața am fost un legalist și mi-a păsat de ce “spune
lumea” sau de ce “se cade sau nu se cade”. E reflexul unei educații
rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a
trece strada numai prin locurile marcate și numai pe culoarea verde
a semaforului.
Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru
că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de
altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine și care nu numai
că îmi tolera, dar îmi și încuraja toate pornirile de puști rebel.
Până la un punct, desigur.
De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea,
m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore
multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliți, cu cucuie ori cu
vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost
cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă
mai primească în echipă atunci când l-am luat pe unul cu fulgi cu
tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul asezonat cu o
înjurătură scârboasă. “Poți juca fotbal și fără să devii golan”,
mi-a spus.
Am renunțat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră
fotbalistică, mulțuminud-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri
împreună ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea “Sportul”, iar când
am început să public în “Luceafărul”, îmi aducea sâmbăta revista;
dacă nu mă sculasem, mi-o așeza pe măsuța unde ne beam amândoi
cafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe mine
răsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii,
pentru ca abia mai apoi să i le arăt și lui.
Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană,
într-o comună așezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru și
jumătate dimineața spre a prinde rata de ora 6 – singura de altfel
-, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală și fără
nicio o pornire de a mai iesi serile la teatru, la film, ori la o
bere cu amicii. Renunțasem chiar și la duminicile de cenaclu, chiar
dacă din când în când profesorul Crohmălniceanu -cu care mai
vorbeam la telefon – mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleșit
de rutina zilnică. De aceea așteptam vacanțele cu atâta febrilitate
– eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire,
pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-am
săturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies la
plimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de pași și de
pornirea de moment.
Atunci am conștientizat că oamenii cu care ești pe aceeași lungime
de undă, cărora le pasă de tine fie și măcar pentru că se gândesc
tine -dar și tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, o
stare și o pragmatică biunivocă – pot fi întâlnți și întâmplător.
Iar uneori exact atunci când simțeai mai acut, aproape dureros,
nevoia de a-ți limpezi gândurile, sentimentele, viața, tăcând
alături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales în
preajma sărbătorilor de iarnă, ieșind în oraș, neurmând vreun
traseu deja știut, deja impregnat de urmele vieții noastre, mă
întâlneam cu aceiași, foarte puțini, foști colegi de care mă lega o
prietenie dincolo de cuvinte și de stări declarate.
Unii nici nu erau din București. Simțiseră ca și mine dureroasa
răvășire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar liniști,
l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil – oricât de mic – spre
a-și duce existența -așa searbăda cum era – mai departe cu un pic
de optimism și o porniseră spre oraș, apoi prin orașul ăsta atât de
mare încât, dacă vrei, nu îți intersectezi drumurile cu nimeni
cunoscut o viață întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectau
melancoliile, grijile și tristețile, bucuriile mici și speranțele
fără de care ne-am lua viața de trei ori pe zi!
De altfel, cred că asta e esența prieteniei: când ai necazuri,
cunoștințele dispar, amicii se văd preocupați de propriile griji
mărunte – pe care ți le expun chiar așa, în derizoriul lor, tocmai
spre a înțelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede.
Numai cei care îți sunt cu adevărat prieteni au curajul de a sta
lângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar un
prieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cu
disperare. Îi poți spune orice ai pe suflet fără să te simți
umilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciune
supremă, va avea un cimplex de superioritate față de tine sau, mai
rău, va ști să speculeze, în mici șantaje, ceea ce știe de la tine.
Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau așază
în fața ta o barieră cinică a refuzului și a indiferenței sunt
egoiștii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fie
prietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de
Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.