Lucian Dan Teodorovici* (n. 1975 la Radauti) ramane, cred, cea mai consistenta aparitie din noua constelatie narativa produsa & impusa de Polirom. I-am comentat cu placere aici (v. nr. 19/23 mai 2003) acel volum de trist-cuceritoare bufonade sufletesti, situate uneori pe buza absurdului, care era Circul nostru va prezinta…
Un volum definitor pentru perspectiva cehoviano-gogoliana in care se inscrie o buna parte a prozei de ultima ora. Partea mai putin zgomotoasa si mai cu miez, aflata la antipodul producatorilor de zgomote si efecte de esapament iscate de sub caroseriile porno ale “ingerilor in America”.
Mai intai, Lucian Dan Teodorovici se centreaza bine intre ispita sociologizarii excesive si gratuitatea pitorescului invadant din sumedenia autofictionarilor copilariei, care domina acum piata. Nu se lasa niciodata pe de-a-ntregul absorbit de scanarea psihocomportamentala a necajitului areal strabatut, dar nici coplesit de retrospectiille adolescentei, unde psihologia de gasca agresiva si frenezia argotica vizeaza autopostularea eului la modul totalitar. Sta, adica, foarte bine intre Dan Lungu si Sorin Stoica, pe de-o parte, Ovidiu Verdes, T.O. Bobe, Cezar-Paul Badescu sau Cosmin Manolache, de cealalta.
In al doilea rand, Lucian Dan Teodorovici lucreaza cu un bun, subtil amestec stilistic si afectiv: ironia si melancolia, bonomia ce dizolva tentatia cinismului, placerea jocului (inclusiv in retorica genului dramatic) si evitarea satirei sarcastice, priza la absurdul existential, paralel cu comicul rafinat ce palpita aproape sub fiecare situatie si fizionomie, toate acestea stimuland nu doar lectura, ca placere, dar si reflectia pe marginea ei. Poti sa vezi niste simple exercitii de Amedeu ionescian in Patru povestiri care compun o proza, ca si in suita aproape grotesca din Guma de mestecat, dupa cum ai libertatea sa-l citesti pe preotul din Gandacii cu gandul la ceaslovul de prins muste al lui Nica din Humulesti, insa in fata mizeriei demente a incestului din Stef-ca, ori a nenorocului idiotizant si funest din Moise, cersetorul, elanul catre stilistica jubilativa cedeaza si lasa locul deriziunii naucitoare, cu gust de cenusa.
Culmea acestei stari de aberatie naucitoare se afla in ionescianul cuplu din Un om obisnuit (“ce crezi despre moarte?” – intrebarea sotului bantuit de febrele sinuciderii ce se vor stinge… intr-o sticla de vodca l-ar fi incantat pe T. Mazilu). Astfel de franturi se gasesc si in sectiunea Fursecuri.
Oricum, in ce ma priveste, am ramas aproape de calupul evocativ-autobiografic intitulat Sa ne ierte Pistruiatul. Scrise in urma cu cativa ani, “la comanda poetului Michael Astner”, pentru un proiect numit Cartea roz a comunismului, in contextul istoriilor orale culese de Irina Nicolau, Zoltan Rostas, Smaranda Vultur, Sorin Stoica s.a., in linia volumelor de tip Martor editate de Muzeul Taranului Roman ori la Paideia, in stransa vecinatate cu O lume disparuta (cele doua volume alcatuite de careul Cernat-Stanomir-Mitchievici-Ion Manolescu), paginile lui Lucian Dan Teodorovici ne teleporteaza inspre “ucraineana aproximativa” a bunicilor din Dornestii situati intre Radauti si Siret, in casa unde negustorii veniti de prin Cernauti, Kamenet-Podolsk sau chiar Kiev traficau, precum sarbii in Banat si ungurii in secuime, aparatura si pijamale, cafea, tigari, cosmeticale, papuci si baticuri, cu puii de romani asediind la finele ceausismului trenurile rusesti si poloneze stationate in gara Vicsani-Vadu Siret, spre a primi bomboane de la straini, cu bunicul ascultator de Radio Europa libera si venit sa dea “procentii la CAP”, cu seducatorul Mos Francu, recitatorul pe bani, omul care spunea Somnoroase pasarele pentru 15 bani, tripland insa pretul pentru a-i delecta pe pustani cu catrenul: “Nu pentru c-ai eliberat popoarele/ Te-au ridicat atat de sus/ Ci pentru ca iti put picioarele/ Tu-ti ma-ta-n cur de soldat rus”…
Lui Lucian Dan Teodorovici nu-i trebuie mai mult de doua, trei tuse ca sa ne faca sa intelegem esenta comunismului romanesc in mediul rural, prin anii ’70-’80: “Procentul inseamna roadele campului cand sunt puse in saci. Pentru ca lor le dam saci plini. Dar nu le dam prea multi, deoarece aici ne dovedim noi destepti si ii pacalim. Asa ii pacalim: mergem cu caruta la incarcat ce a rodit campul. Ne suim cu caruta pe un cantar maaare-maaare. Dar nenea care e pazitorul cantarului nu stie ca, sub o prelata, noi avem cateva sine greele-greele de tren. Asa ca el habar n-are de ce cantareste caruta atata. Sau poate are habar dar, vorba bunicului, inchide ochii. Omul inchide ochii, noi cantarim caruta si cu acele sine de tren, apoi aruncam sinele si umplem caruta cu grau, cu cartofi, cu sfecla…”. De unde se vede inca o data ca realitatea nuda bate fictiunea imbracata.
Sa nu uit: Cartea roz a comunismului a aparut nu demult la Editura Versus, unde, sub coordonarea lui Gabriel sH. Decuble, gasim texte de Michael Astner, Mariana Codrut, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Paul Tatomir s.a.
*) Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars doua palme, Editura Polirom, 231 pag, prefata de Luminita Marcu