Cand aud de intelectuali, de vointa si de idealurile lor politico-morale, politicienii dau sa puna mana pe par, pe pistol sau pe trompeta clovnului de la balci. Senzatia intelectualului roman ca este considerat parazit, gunoi sau pericol deplorabil, ca un furuncul pernicios, ori pur si simplu ca un om inutil este una tot mai acuta.
Cum se poate lupta impotriva acestei adanci convingeri politicianiste? Dar, mai mult: cum te poti lupta tu, cu tine insuti, ca sa te convingi ca, totusi, cultura inca mai are un rost, de vreme ce-i agaseaza intr-atata pe oamenii deciziei financiar-politice?
Unde s-a gresit (daca s-a gresit), in Alianta Civica si PAC, in sciziunile provocate in viata literara de optiunea politica divergenta, in relatiile profesionistului umanist cu Puterea, in alegerea rezistentei surde si a culturii duplicitar-paralele in locul dizidentei fatise, publice si radicale?
Sunt numai cateva dintre intrebarile nodale din volumul de convorbiri Mihai aora-Sorin Antohi*.
In culturile non-occidentale, observa Antohi, “intelectualii, desi frecvent angajati politic, prefera sa vorbeasca abstract despre ideologia pe care o slujesc. In consecinta, discutia publica despre problemele curente ale societatii noastre s-a polarizat intre jargonul tehnocratic al analistilor si sporovaiala semidocta a catorva staruri mediatice. Din aceste motive, a vorbi in public despre aceste chestiuni de interes public este mai mult ca oricand o datorie intelectuala. (…) Tema viitorului, pe de alra parte, a fost aproape total abandonata in Romania. Nici in lume nu se exagereaza cu dezbaterile despre viitor: in 1970, imaginarul colectiv, in Est si Vest, era saturat cu referinte la anul 2000. In 2000, numai specialistii s-au gandit la 2030”.
Venind dupa lamentabilele accente resentimentare din cartea de convorbiri cu Adrian Marino (ale carui nobile idei in plan social-politic sunt ireversibil alterate de invidie si ranchiuna, de complexele vindicative ale unei naturi megalomane, care isi clameaza necontenit frustrarile in ciuda multiplelor succese, avantaje si recunoasteri oficiale), dialogul cu Mihai aora este realmente o placere.
Subiecte de pritocit – sumedenie! Rostul filonului nostru bizantin, “primordial in raport cu acea tardiva renastere occidentala”. Vinovatia intelectualilor romani din ultimii ani ai ceausismului, cand s-a ales protestul de camera in locul actiunii in spatiul public.
Lipsa unei substantiale gandiri de stanga, ba chiar si a unei “miscari de stanga cu o puternica articulare intelectuala”, ceea ce “avea sa favorizeze instalarea ulterioara in Romania a unui comunism trogloditic” (plus lipsa unui curent reformator in partidul comunist).
Necesitatea (din nefericire, neimplinita) a dialogului social in cadrul Grupului pentru… Dialog Social, ramas – cu mare vinovatie – un “club inchis”. Carnavalescul ce caracterizeaza lumea inbogatitilor Tranzitiei, “diabolizarea proprietatii”, principiul subsidiaritatii, solutia “descentralizarii pana la autoresponsabilizarea individului”.
Reforma bacalaureatului (sa nu uitam ca, in 1990, Mihai aora era ministrul invatamantului, Sorin Antohi fiindu-i unul dintre secretarii de stat), “tema memoriei” (Holocaust si Gulag), exodul competentelor, Lucian Boia si “voga autoderiziunii generalizate” lansate de cartile sale.
Motivatiile economico-sociale (nicidecum rasiale sau religioase) ale xenofobiei romanilor din linia Ion Ghica-Eminescu-Iorga-Goga etc. Fascinatia exercitata de Nae Ionescu asupra generatiei ’27.
Condamnarea politicii “foarte coerente de dezinstitutionalizare a bazei sociale, a microcomunitatilor”, cu solutia pentru “declansatorul ruperii: demantelarea macropiramidei”.
Relatia dintre civism si laissez-faire-ism, care “pana la urma a spart PAC si care, de altminteri, a ramas nerezolvata in tot, ceea ce s-a mai intamplat dupa aceea cu diverse partide liberale. Exista aceasta fixatie in Romania, ca civismul ar fi de stanga, pentru ca, probabil, unii nu inteleg ca societatile asezate pe cele mai de dreapta doctrine posibile au civism”.
Incitante sunt trimiterile la figuri precum P.N. Mizil, M. Malita, Ion Iliescu, la ministeriatele Invatamantului (M. Golu, Ghe. atefan, L. Maior, A. Marga), la Ion Banuta sau Constanta Craciun, la “frustul Vacaroiu”, “poticnitul Stolojan”, “enigmaticul Ciumara”, “filozofardul Ulm Spineanu, incoerent pana la delir” & Co.: “Ei tin afisul dupa 11 ani de la revolutie si nu inteleg sa creasca o alta generatie mai tanara, capabila sa faca schimbarea”…
“Lumea pare sa se complaca intr-un fel de esec sistemic”, rezuma Antohi. Cat de productiva ar fi prezenta unor astfel de cupluri conversationale pe ecranele televizoarelor noastre! Pentru ca, altminteri, ne citim noi intre noi, ne compatimim reciproc, ne barfim intru o dezbinare in plus, in vreme ce publicul e convins ca in Romania nu mai exista opozitie, ca intelectualii “s-au vandut cu totii” s.a.m.d.
*) Mai avem un viitor? Romania la inceput de mileniu. Mihai aora in dialog cu Sorin Antohi, Editura Polirom, 196 pag.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar