Oamenii vor poduri și fabrici, nu nesfârșite dispute politice

În 2007, când economia avea ritmuri de creștere de peste 7% și a avut loc prima tentativă de suspendare a președintelui, oamenii de afaceri și managerii întrebați dacă businessul este afectat de criza politică spuneau că economia s-a maturizat. “Business-ul s-a decuplat de politică”, răspundeau ei.

La cinci ani de atunci, se dovedește că “nematurizați” erau de fapt cei care credeau în decuplare. Șocurile fiscale administrate în 2010 și incendiul politic declanșat în această vară arată cât de cuplată este viața economică din România de ceea ce se întâmplă la vârful administrației.

Perioada 2000-2008, de creștere economică neîntreruptă stimulată mai ales de investitorii străini și de creditare din surse externe, a creat senzația că între calitatea administrației locale, măsurile fiscale și bugetare sau cele de politică monetară și evoluția economiei sunt slabe legături. Orice s-ar fi întâmplat, economia creștea.

Dintr-o dată, în 2009, oficialii României s-au trezit la butoanele economiei fără să știe pe ce să apese pentru a readuce încrederea investitorilor sau măcar pentru a le frâna retragerea. De pus în loc altceva, și mai puțin. De unde politici de dezvoltare?

Și nici acum nu arată că își dau seama că trebuie să acționeze și nu să aștepte pentru ca economia să își reia ritmul de creștere de peste 3-4% necesar pentru recuperarea decalajelor față de Occident.

Problema este că această idee a decuplării economiei de politică, de politici mai precis, a cucerit și oficiali ai statului care au butoanele dobânzilor și cursului.

La o dezbatere recentă între economiști, s-a formulat întrebarea: cursul, inflația și dobânzile sunt efecte sau determinante ale creșterii economice? Poți să “strunești” economia din dobânzi și din curs astfel încât să obții/să ajuți creșterea economică sau doar companiile și indivizii au “sarcina” de a produce creștere economică prin economisire, investiții și producție?

Nu avem ce să facem, a fost mesajul predominant în această dezbatere, economia nu este la noi, afacerile sunt făcute de companii, care trebuie să crească și să mărească productivitatea, iar inflația și dobânzile vor scădea, cursul se va stabiliza.

Chiar așa? Încrederea în “mâna” invizibilă a investitorilor care ar trebui să vină de capul lor la Adunații Copăceni de exemplu și să mărească productivitatea localnicilor pentru care în prezent cea mai rentabilă ocupație este grădinăritul -dacă îl fac, pentru că alții sunt cu caprele pe câmp – este (cam) o iluzie.

Pentru investitori trebuie să te bați – să faci parcuri industriale, să faci drumuri pentru mărfurile produse și pentru mâna de lucru – aceasta la nivelul autorităților locale.

Iar administrația centrală (Guvernul, Banca Națională) trebuie să facă din politica bugetară (de cheltuieli), fiscală (de strângere a taxelor), din dobânzi, din curs și inflație un cadru macro care să fie atractiv și să sprijine businessurile deja dezvoltate.

Nu influențează dobânzile afacerile? De asta este acum un scandal imens în Occident cu privire la stabilirea abuzivă a Libor (rata de referință a dobânzii interbancare)? Sau de aceea Rezervele Federale din SUA sau Banca Centrală Europeană țin dobânzile la minime istorice din 2009 încoace?

Nu poți să te derobezi în acest stil și să spui – noi nu administrăm decât efectele deciziilor investitorilor sau eventual deciziile bugetare și fiscale. De ce mai ai suveranitate monetară, de ce mai ai monedă proprie dacă nu poți administra politici de impulsionare a creșterii economice?

Astfel de mesaje nu fac decât să aducă și mai multă confuzie, în condițiile în care mediul de business este bulversat în această perioadă de schimbările teribile de pe scena politică.

De fapt, confuzia în care se zbate România este cauzată și de lipsa unui plan strategic la ale cărui obiective să se raporteze fiecare guvernare. Lipsesc obiective de dezvoltare pe termen mediu și lung exprimate clar în cifre: ne-am propus ca în 2015 să ajungem la 7.500 de euro PIB/capita, 600 de km de autostradă, 2.000 de săli de sport, 5,2 milioane de salariați, 30% din absolvenții de liceu să intre la facultate, trei fabrici noi de îngrășăminte chimice și un ritm de 60.000 de locuințe noi construite pe an.

Ce obiective are România? Cum și le definește? Unde vrea să ajungă în următorii cinci ani – în afara intrării în spațiul Schengen?

Este o întrebare crucială pentru o economie dependentă de fluxurile străine de capital care sunt pe cale de a seca.

Ce poate face pentru a înainta chiar și fără/cu foarte puțin capital străin pe drumul dezvoltării?

Acestea sunt întrebări la care oamenii așteaptă răspunsuri, nu despre suspendări și alegerei și realegeri.

Oamenii vor poduri și fabrici, nu nesfârșite dispute între Parlament, Președinte și Guvern.